Ea, Jenia, a fost bunica mea. De fapt a fost mai mult decât atât, a fost o ancoră, a fost acasă, este miros de pâine coaptă devreme dimineața și de sarmale fierte în cuptorul de pâine, afară, de roșii de grădină mari și zemoase. Ea, cu mâinile lucrate și fața brăzdată de vreme, avea de fiecare dată o povață și un gând bun, toate în timp ce mâinile îi lucrau neostenit. A fost femeia care m-a învățat că nu există nu se poate, că fiecare lucru are o soluție, că nu are sens să te plângi, mai degrabă faci ceva. Nimic nu era imposibil pentru ea, lucra la câmp cot la cot cu bărbații și în bucătărie cot la cot cu femeile. Cel mai des îmi amintesc „Lasă-mă copilă, cine are vreme de hodină? A veni și vremea ei". Acum se odihnește și mie în continuare îți lipsește. 

Mulțumesc!