Mai aveam nevoie de timp

Timp să povestim, să râdem până ne dor fălcile, să ne certăm din nimicuri și să ne împăcăm ca și cum n-ar fi fost nimic. Să plângem, să ne susținem, să ne iubim. Mai aveam de scris împreună capitole întregi din povestea noastră. Dar tu ai plecat... și acum ne privești  dintr-un colț de cer.

Se spune că te obișnuiești cu durerea. Că înveți să trăiești cu ea, pentru că, ei bine, viața nu-ți oferă pauză sau opțiuni extra. Și da, mergem mai departe. Dar sunt zile — ca azi — în care tot ce ai construit se clatină la o simplă amintire, o melodie, o fotografie. Iar rănile care păreau vindecate se redeschid, dor din nou și parcă mai tare.

Îți înghiți lacrimile, gustul amar, și te întrebi: „Cum ar fi fost dacă...?” Apoi strângi din dinți, pui plasturi pe suflet și mergi mai departe. Pentru că n-ai de ales.

Nu ești aici să-mi dai replici sarcastice sau sfaturi care, deși cam directe, aveau mereu sens. Nu ești aici să râdem ca niște copii mari de glume proaste. Sau să ne tachinăm pe cine a îmbătrânit mai frumos. 

Te caut în tot ce e frumos — în răsărituri, în penele albe care apar pe neașteptate, în zâmbete, în bucurii mici, în liniște. Și da, uneori îți simt prezența ca o mână invizibilă pe umăr. Ca un înger păzitor cu umor sec și cu gust bun la muzică.

Să știi că nu te-am uitat. Și nu te vom uita niciodată. Te purtăm în noi, în tot ce facem, în tot ce suntem.

Mama și tata spun așa:

„Te visăm uneori și ne trezim cu ochii în lacrimi. Nu există zi fără gândul la tine. Ai fost, ești și vei rămâne mereu fetița noastră, lumina din ochii noștri. Îți trimitem îmbrățișări din inimă, până la cer și înapoi.”

Cu iubire și dor fără sfârșit,

Raluca, mama și tata 

Anamaria Anuței 12.07.1986-02.01.2013