„Voi muri cu adevărat atunci când se va duce și ultimul om care poartă cu sine amintirea existenței mele. Atunci voi fi cu adevărat mort, când nu voi mai exista în memoria nimănui.”
(Irvin D. Yalom)

E un gând, acolo, care ne însoțește rece și ascuns de când descoperim că nemurirea e doar speranța noastră profund omenească.

Nu ne place să ne gândim la Ea. Ne-o imaginăm lungă, osoasă, cu piele care te îngheață, mâni tăioase cu care cuprinde o coasă. O vedem cu ochii înfricoșați ai minții învăluită în mantie lungă și neagră cât să cuprindă tot Universul în umbrele ei.

Poate că nu e neagră și rea, poate că e albă și bună, dar nici nu vrem să o știm exact, pentru că asta înseamnă un singur lucru: atunci când o aflăm, se sfârșește tot ce știm.

Ne temem de plecarea noastră, ne temem uneori și mai mult de plecarea celor pe care îi iubim. Și când teama noastră cea mai mare se adeverește, când cineva drag se duce, începe una dintre cele mai mari suferințe umane.

Am mai vrea 5 minute cu mama, tata, fiul, fiica, prietenul, sora sau fratele, cu omul drag care deodată nu mai e. Doliul este una dintre cele mai mari, mai profunde și mai complexe suferințe umane. Pierderea cuiva iubit este o traumă pe care unii oameni nu reușesc să o depășească niciodată. Se pot pierde în trecutul în care moartea aceasta nu exista.

Cum poți aduce viața la loc? Sădești un pom în amintirea cuiva drag. Și faci o pădure de iubire. Una nemuritoare. Pentru că așa rămâi în amintirea veșnică a locului prin care ai râs și plâns, ai sperat și ai deznădăjduit, ai iubit și ai fost iubit.

Într-un orășel liniștit, în Logoj, pe 6000 mp am deschis, în 5 noiembrie 2022, primul parc de mesteceni. Alte două au fost inaugurate, în primăvara 2023 la Oradea și București, iar în 2024 Constanța, Brașov, Târgu Mureș și încă un parc la București. Și, poate, rădăcinile dorului se vor răspândi în următorii ani în fiecare județ din România.