„<<Adin, dva, tri>> e un, doi, trei pe ruseşte, bunicule?”

„Da, micuţa mea.” 

„Mai zi-mi cum ai învăţat cuvintele astea”, torcea fetiţa. 

„Numărând mestecenii şi veveriţele cu ochii de alună ca ai tăi”, răspundea bunicul. 

Fetiţa chicotea şi i se cuibărea adânc în braţe. Cât ea se juca în vis cu veveriţele, el îşi amintea cum, într-o baracă fără ferestre, aduna zilele care treceau, iar apoi le scădea din propria viaţă. 

Într-o margine de Siberie, demult, un tânăr prizonier de război se visa bunicul unei fetiţe.