La nașterea fiecărui nepot, tata a plantat câte un copac. Pomi fructiferi care oferă în fiecare an rodul lor, ca un cadou de la tata dincolo de moarte. I-ar fi plăcut să știe că vom planta copaci în amintirea lui și că povestea vieții lui va putea fi citită într-o pădure creată din iubire.

 S-a născut în 6 ianuarie 1952 în comuna Păltiniș, județul Botoșani. Viața lui a avut momente foarte dificile, fiind condamnat la închisoare de regimul comunist pentru că a refuzat să renunțe la convingerile lui. A înfruntat dificultățile cu demnitate, calm și credință în Dumnezeu, fără să arate că i-a fost greu. Doar în ultimele săptămâni de viață a povestit câteva din experiențele extrem de dificile prin care a trecut. 

A avut și momente foarte fericite, alături de o soție iubitoare, trei copii de care a fost foarte mândru și o familie extinsă unită, căreia i s-a devotat necondiționat. L-am iubit toți așa cum nu se poate exprima prin cuvinte, ci poate doar prin lacrimi.

 Tata putea să repare orice. Avea răbdarea, inteligența și priceperea să înțeleagă cum funcționează lucrurile și să găsească soluția. Încă de mici copii, reacția noastră de fiecare dată când se strica ceva în casă era: „Repară tata!”

El era „nea Aurel” care rezolva problemele tuturor, care ajuta pe oricine și nu deranja pe nimeni. La poarta casei lui din Giurgiu era mereu cineva. Fie că erau reparații la mașină sau electrocasnice, fie că erau drumuri de făcut sau orice altceva, tata nu refuza pe nimeni, chiar dacă asta însemna să se ridice și să plece în timpul mesei. Dacă putea să ajute, ajuta întotdeauna.

 Apoi a devenit tataie și „Tato” care îndeplinea toate dorințele nepoților. Ultima promisiune, rămasă din păcate neîndeplinită, a fost să le construiască o căsuță într-un copac.

 A fost „cel mai bun om pe care l-am cunoscut”, „un etalon” pentru colegii lui de serviciu, „un frate devotat”. Așa am auzit spunându-se despre el la priveghi și înmormântare. Pentru noi, copiii lui, rămâne cel mai bun tată pe care l-am putut avea. Lui și mamei le datorăm tot ce suntem noi astăzi.

 S-a stins din viață în 30 septembrie 2021, în somn, liniștit, cu soția lângă el, după câteva luni în care a stat mai mult în spitale decât acasă. Deși niciodată nu e o vârstă potrivită să îți pierzi părinții și pe cei dragi, el a murit la vârsta de 69 de ani, mult prea devreme, mult prea nedrept pentru sufletul lui curat.

 Dacă moartea nu vine odată cu vârsta, ci cu uitarea, atunci el încă trăiește în fiecare secundă în inimile noastre, pline de dor de el. Îl vedem în fiecare colț al casei, în fiecare lucru făcut de mâinile lui pricepute la toate, ne uităm la fotografii și ne amintim de el, un om deosebit care și-a păstrat bunătatea, demnitatea, calmul și credința, până la sfârșit. 

 Aurel Asandei a fost și va rămâne dragoste. 

Pentru că „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” - 1 Corinteni 13:4-8.

 Tata, îți mulțumim pentru tot!