Cuvinte de dor de la sora, Alina

4 martie 1977, ora 21:21, Bucureștiul se cutremura din temelii și peste o mie de suflete plecau împreună spre cer, iar aici pe pământ lăsau durere și lacrimi.

5 martie 1977, ora 12, un suflet mare și bun venea grăbit dinspre cer și aici pe pământ aducea bucurie și lacrimi de fericire…..era Alecsandru Vladimir, fratele meu mai mic pe care, cu o vară înainte, îl cerusem de la barza cocoțată într-un picior pe un stâlp în Delta Dunării, iar barza s-a ținut de cuvânt. Mi-a trimis cel mai bun, mai blând și mai inimos frate.

Și ca să înțelegi, dragă cititorule, despre ce vorbesc, imaginează-ți că intri dimineata în camera fratelui tău să-l trezești ca să luați micul dejun împreună și te țintuiesc speriați doi ochi verzi, triști, ai unei fetițe de 9 ani, murdară din cap până-n picioare, cu părul încâlcit și hainele rupte. Era copila fără adăpost pe care sufletul lui milos n-a putut să o lase noaptea în frig, pe stradă, și i-a oferit patul lui.

Același suflet mare care de multe ori se întorcea acasă fără jacheta sau căciula cu care plecase dimineața pentru că a întâlnit în drumul lui pe cineva care avea nevoie de ele și de care i s-a făcut milă. La fel cum nu venea niciodată în ziua de salariu cu toți banii acasă pentru că îi împărțea cu oamenii străzii pe care-i întâlnea în calea lui….și nu erau puțini.

Credea în spirite și îngeri și era convins că fiecare avem îngerul nostru. A plecat brusc, la fel de grăbit precum a venit, să-și întâlnească îngerul, la doar 45 de ani, fără să facă vreodată rău cuiva și luând cu el tot Binele din viața mea.

Cuvinte de dor la prietena Irina

Alex îmi apare în minte în cele mai neașteptate momente, deseori când sunt afară, prin oraș, uitându-mă la un copac frumos, la cer sau la o clădire: chipul lui zâmbește blând, ca întotdeauna și se uită drept în ochii mei. Mereu mi-a dat senzația că nu se grăbește, că se bucură de clipă și de ceea ce este în jurul lui, oameni și lucruri deopotrivă, că te ascultă într-adevăr, cu interes și curiozitate și nu se grăbește să pună gândurile lui înainte. Mă bucuram de discuțiile cu el și de o anumită tihnă pe care o asociam cu tovărășia lui bună și veselă, dezinteresată, firească. A plecat pe neașteptate și nu am apucat niciodată să îi spun aceste lucruri. Îmi lipsește.

Cuvinte de dor de la prietenul Andrei

Când încă mai ningea în București

Știi și tu, nu sunt dintre aceia care se împrietenesc repede cu alții, nu am avut niciodată mulți prieteni și nu am cunoscut niciodată prea multă lume. Dar sunt câțiva oameni, puțini, care au contat și contează foarte mult pentru mine, în sensul în care apropierea sau prietenia lor m-a marcat și a schimbat ceva în mine. Probabil că așa i se întâmplă fiecăruia dintre noi, suntem fiecare formați și modelați de cei cu care ne întâlnim – cred că am și povestit cândva despre asta, deși nu suficient. La mine s-au măsurat prin felul în care am simțit că reușesc să vorbesc cu adevărat cu ei, căci uneori te apropii de unii oameni prin întrebările pe care ți le pun sau prin cele pe care nu ți le pun. Cu tine, Alecs (că așa îți scriam numele tot timpul), cred că am reușit cel mai mult și cel mai bine asta: să vorbim, de-adevăratelea.

Atunci când ne-am cunoscut, pe la jumătatea liceului, eram la o vârstă la care sensibilitatea e mare și poate și de aceea prietenii făcuți la acea vârstă ne rămân aproape pentru tot restul vieții. Veniseși dintr-o clasă cu un an mai mare, știam ceva de tine de la Anca și rămăseseși repetent. De aceea nu cred că ți-ai găsit locul la început, ți-a luat ceva mai mult să te acomodezi, de fapt nu știu nici acum dacă această acomodare s-a întâmplat vreodată. Ce nu a înțeles însă nimeni atunci – iar eu mi-am dat seama de acest lucru mult mai târziu, fără să vorbesc cu tine despre asta, doar ajungând să te cunosc mai bine –, a fost că acea repetenție nu s-a întâmplat din incapacitatea, neglijența sau nepăsarea ta, ci s-a întâmplat pentru că tu nu erai de acord. Era o vârstă a revoltei, e adevărat, dar la cei mai mulți dintre noi ea primea diverse forme oarecum similare și nu neapărat semnificative. La tine a fost un refuz de a accepta un învățământ care, în realitate, nu era structurat în mod firesc și nu te lăsa să (îți) mai pui cu adevărat întrebări. Tu nu ai fost de acord cu ce ți se cerea, în felul în care ți se cerea, într-un liceu considerat de vârf, dar care nu mai avea loc și timp de nuanțe și căutări. Privind în urmă, noi, toți ceilalți, ne-am pliat pe sistemul respectiv și ne-am găsit fiecare câte un mod de a răspunde, mai bine sau mai puțin bine, la ce ni se cerea, încercând să vedem cum putem merge mai departe, fară să știm niciunul dintre noi prea bine ce însemnă acest “mai departe”. Tu ai fost singurul care nu a putut să facă asta. Ceea ce inițial, înainte de a te cunoaște mai bine, ni s-a părut a fi orgoliu și insolență, fusese de fapt o formă de autenticitate și consecvență, ascunse sub o nesupunere specifică vârstei.

Privind în urmă, și chiar privind și acum în jurul meu, ai fost și rămâi unul dintre cei mai autentici și consecvenți oameni pe care i-am cunoscut. Probabil cel mai autentic. Nu ai putut niciodată să rămâi “în sistem”, de fapt nu ai putut niciodată să intri în el, l-ai respins constant – și consecvent. Nu ai lăsat nimic de la tine. Ceea ce cred că te-a și însingurat foarte mult. Într-o lume cu direcții și nevoi aparent clare, cu jaloane precise, apăreai tot timpul multora ca o siluetă bizară, imprecisă, pe care nu știau unde să o plaseze. Nu cred că asta te-a interesat vreodată prea mult, poate doar în liceu. După aceea te-au interesat din ce în ce mai mult doar propriile-ți întrebări și te-ai îndepărtat de mulți, plonjând din ce în ce mai adânc în propriul interior. Cotidianul ăsta atât de ancorat în formă și cantitate nu te afecta. Mi s-a părut întotdeauna că reușeai ceea ce noi nu reușeam și, de cele mai multe ori, nici nu cred că mai încercam: erai deasupra timpului, puteai să privești senin peste rutina timpului de zi cu zi, care nu prea exista pentru tine. Așa cum îți imaginezi că ar trebui să fie un om în vârstă, care a ieșit dintr-un tumult al contrariilor și are acea înțelepciune de a privi în liniște la importanța adevărată a lucrurilor. Nu cred că tu simțeai așa, dar eu așa te vedeam și pentru mine gândul acesta era tot timpul salvator. Ai fi râs dacă ți-aș fi spus asta, poate că de aceea nu ți-am spus. Sau poate că doar nu am apucat.

Ne leagă multe lucruri, probabil mai multe decât sunt în stare să accept. Într-o anumită măsură, am crescut împreună, descoperindu-ne pe noi și descoperind lumea acelor ani împreună. Atâtea zile, seri și nopți în Club A, la Scriitori, pe Motoare, în Gara Lipscani și prin alte case și curți neștiute, unde tot timpul vorbeai de lucrurile mărunte și de cele mari cu aceeași mirare și inocență. Ani de zile în care atunci când luai salariul îl cheltuiai fară nicio reținere pe aceste seri lungi, cu discuții nesfârșite, într-un București pe care îl credeam al nostru.

Când încă mai ningea în Bucureștiul ăsta, prima ninsoare cred că ne desprindea cumva pe amândoi de restul lucrurilor, era o euforie, o ieșire din timp. Ne vedeam în fiecare an atunci când ningea prima dată, într-o seară de toamnă târzie sau de început de iarnă. Era ca un fel de sărbătoare, probabil ne bucura la fel orașul acesta răsucit, răstălmăcit, oprit în loc de zăpada aia care albea străzile pentru puțin timp și acoperea totul cu liniște. Stăteam de vorbă până la ora închiderii într-una din puținele cârciumi unde ne permiteam să intrăm, iar apoi mergeam mult pe jos pe trotuarele acoperite cu zăpadă. Ce lucru rar, nu îmi dădeam încă seama atunci – să poți vorbi la nesfârșit cu cineva cu care tocmai ai vorbit. Cu tine simțeam tot timpul că vorbesc cu adevărat, nu erau doar șuete, erau întrebări care ne măcinau și care contau pentru noi. Dar a fost nevoie de timp să îmi dau seama de asta.

Mi-e dor să ningă din nou în București.