Tata, mi-aș fi dorit să mai avem timp și să scriu „povestea” ta mai târziu. Prea târziu, prea repede sau poate atunci când a trebuit să se întâmple.

 Când ai plecat dintre noi, oamenii au spus:

 „A fost un om bun, cu suflet prea sensibil și de o inteligență sclipitoare.”

„A fost cel mai bun coleg.”

„Venea și ne dădea bomboane și flori, cu fiecare ocazie.”

„Coordona cele mai grele proiecte.”

 Din păcate, așa a fost. Tu ai murit de două ori. O dată când s-a prăbușit tot Universul peste capul tău și tot ce ai realizat s-a dus pe apa sâmbetei și o dată când durerea nu a mai putut fi „anesteziată” și te-ai eliberat de tot.

Nouă, copiilor tai, ne-au rămas învățămintele din prima parte a vieții tale: să fim drepți, corecți, sinceri, buni la suflet și să avem obiective cât mai înalte.

Ne-am luptat din răsputeri să mai ajungem la tine, să îți arătam că ai pentru ce să trăiești și să fii mândru și să îți dorești să ieși din abisul în care te-ai afundat cu mult timp în urmă. Poate că știai ce lași în urmă sau poate că nu, regretele sunt de prisos oricum.

 Îți mulțumesc tata că ai vrut să fiu OM. Sper să ne revedem, cât mai târziu, pentru că pe pământ am multe de făcut să cinstesc darul vieții primit de la tine și mama și tot ce ți-ai fi dorit să fac și mai mult de atât.

 Cu drag, dor și împăcare că te-ai liniștit.

Oana și George