Mircea Mihai se numește tatăl meu și mi-am dorit mult să existe un copac care să îi poarte povestea peste ani.

Tata a fost profesor de matematică, printre foarte puținii dascăli pe care i-am cunoscut și care a predat în fiecare zi cu pasiune, cu bucuria de a avea în mâinile sale destine și teama că nu va reuși să le ofere copiilor suficientă lumină, căldură și cunoaștere, astfel încât să devină ... ceea ce trebuie să fie.

A modelat generații întregi, a ghidat copii în a-și alege principii pe care să își sprijine coloana vertebrală a vieții, fără ca aceasta să se frângă sub povara greutăților, a crezut în fiecare dintre ei și mulți au ajuns oameni „mari".

Dar dincolo de rolul de profesor a fost un tată excepțional, care m-a învățat că respectul începe de la mine și este ceva la care nu trebuie să facem compromis, că liniștea există atâta timp cât ești corect cu tine și cu cei din jur, că adevărul doare și deranjează, dar este singura cale corectă, că niciodată nu ai făcut tot ce se putea face, că pentru fiecare situație există cel puțin 2 soluții.

Și, cel mai important, mi-a oferit muuultă iubire, sprijin necondiționat și a crezut în mine, a crezut că pot fi orice îmi doresc. 

Așa este tata! Sunt ceea ce îmi doresc să fiu și îți mulțumesc că m-ai ajutat să îmi descopăr această super putere!         

 Te iubesc oriunde ai fi, faci parte din mine, din copiii mei și te purtăm cu noi pentru totdeauna. Gratiusa ta.