Vorbim des despre mama, eu și fetița mea. Ea își amintește cu mare drag de vremurile când bunica avea grijă de ea. Mereu îmi zice: buni Irina avea așa multă răbdare cu mine și mi-e tare dor de ea. Obișnuiește să îi lase scrisori când mergem la cimitir, în care îi mai povestește ce a făcut interesant.

Au trecut deja patru ani și jumătate și tot îmi mai vine să o sun și să o întreb: „Ciao, mama! Ce faci?”

Îmi amintesc și o întâmplare din copilărie, care la început a fost amuzantă, dar ulterior s-a dovedit că am avut mare noroc. 

Cred că aveam în jur de 6 - 7 ani. Era vară și eram împreună cu părinții la mare. Eu, mama și fratele meu obișnuiam să alergăm dimineața, pe malul mării, până în fața cazinoului din Constanța. 

La un momentat dat, un val aduce un pește la mal, care nu mai reușește să revină în apă. Mama mă încurajează să îl prind. Eu o ascult. Era un pește destul de mare, dar nu știam ce fel de pește era. 

Am prins peștele și am continuat să alergăm, dar, din când în când, mama se juca și ne punea peștele pe la nas, ca și cum ne-ar da un pupic. La un moment dat, fiind și foarte alunecos, până s-a răsucit și a mușcat-o de deget. Ajunși înapoi în fața Cazinoului, unde erau mulți pescari, ne-au lămurit că peștele nostru era un pește răpitor. Eu și fratele meu eram foarte fericiți că, în toată joaca asta, nasurile noastre au rămas întregi. Oricum peștele și-a primit răsplata: l-am mâncat la prânz. Și a fost foarte gustos.