Mama, Alexandrina-Doina Busetto, a fost un om minunat, a avut o viață destul de grea, dar și cu multe lucruri bune și frumoase. 

A fost un om extrem de inteligent, briliant pe alocuri, cu o pasiune pentru științe exacte dar și pentru artă. Îi plăcea să deseneze, să picteze, era o francofonă declarată (cultura, muzica și filmele franțuzești îi plăceau în mod deosebit). 

A fost un om foarte bun, apreciat, iubit și respectat de mulți, a reușit să se bucure de o familie frumoasă și împlinită, de călătorii și experiențe plăcute, până în momentul când în urmă cu câțiva ani a intrat într-o depresie adâncă și nu se mai bucura de nimic în jurul ei. 

După câțiva ani în care am încercat să o scoatem din această stare, din păcate a venit pandemia și a și fost diagnosticată cu cancer pulmonar în fază foarte avansată, neoperabilă. În primul an (2020), am fost împreuna cu tatăl meu alături de ea în fiecare zi, la tratament (chimio și radio), iar spre finalul tratamentului lucrurile păreau sa meargă în direcția bună...din păcate, spre sfârșitul anului a avut o decompensare bruscă și starea ei s-a deteriorat în fiecare zi.

A avut totuși puterea să ducă pe picioare această boală aproape încă un an, și după mult chin, suferință și strigăte de ajutor, a fost iertati și s-a stins în noaptea de Sfântul Nicolae (6 decembrie) ținută de mână de tatăl meu (care i-a fost sprijin neclintit în tot acest timp și a iubit-o fără oprire - a făcut totul pentru ea, a hrănit-o, a spălat-o, a mers zilnic la plimbare cu ea cu mașina).

Simt că merită toată recunoștința mea (bineînțeles și tatăl meu) pentru că ceea ce sunt li se datorează în mare parte.

Acest copac, care sper că va dăinui mai mult decât a fost ea pe acest pământ, să poată să fie un mod de a o simți aproape mereu.