08.03.1968- 19.11.2013 

Îi spuneam Făneluș, iar atunci când eram copil ori voiam doar să îl alint, îi spuneam, simplu, Luș. A venit pe lume ca un dar pentru mama sa, „mamaia” mea, într-o zi de 8 martie. În fiecare an, ziua aceasta, atât de frumoasă, era, de fapt, și ziua lui. A fost parașutist în cadrul armatei, la unitatea militară din Buzău, orașul natal, iubind zborul și libertatea. Întotdeauna mi-l voi aminti tânăr, cu o mustăcioară neagră, în uniforma pe care o purta cu atât de mult drag și de care era așa de mândru. Nu am vorbit cu el niciodată despre boala ereditară care a curmat vieți în familia noastră, nici chiar după ce propria lui mamă a plecat dincolo. Îmi aduc aminte doar ultima noastra întâlnire, în spital, la București, când era deznădăjduit și spera la un transplant, ca la o salvare, însă îl credea atât de puțin probabil. La doar câteva săptămâni, însă, a primit vestea cea mare, că are donator. Plecă la Cluj, iar drumul acela de câteva ore pe care l-a făcut cu mașina, conducând chiar el, a fost și ultimul. Operația de transplant a fost dificilă pentru corpul lui, care deja devenise fragil, iar într-un final, a cedat. A cedat vieții pământene și a făcut încă un zbor, spre Acasă, alături de mama, tatăl și alte suflete dragi lui. Am avut un vis la puțin timp după ce a plecat, în care mi-a apărut pe o câmpie verde, în uniformă și ne luam rămas bun. Acum, acea câmpie verde va avea pe Pământ un arbore în ale cărui rădăcini își va găsi seva familia lui.

Rămas bun, Făneluș, fie ca licărirea sufletului tău să strălucească în raze de soare, printre crenguțe de mesteacăn!