Sufletul tău bun în sufletul noastre...

Mereu m-am întrebat de câtă putere și determinare e nevoie pentru cei care au un handicap fizic pentru a reconstrui și a se readapta. N-am aflat. Am aflat doar cum este să nu mai ai jumătate de suflet.

Pe 11 Sept 2014 începea săptămâna cu cea mai mare și multă durere, speranță și rugăciune. O săptămână care s-a terminat fără jumătatea de suflet, cu și mai multă durere și fără urmă de speranță.

Acum, sper și vreau să cred că ochii tăi blânzi și sufletul tău bun zâmbesc și primesc toată dragostea rămasă și încă nedăruită, lumina și tot ce este mai frumos dincolo de această lume.

Cu toată iubirea și un imens dor, pentru al meu frățior, Prâslea!

Cu amintiri atât de vii… parcă văd și simt:

cum lingeam cratițele în care mama gătea prăjiturile, cum ne împărțeam legumele de tăiat pentru salata boeuf și mă certai că nu tai cubulețe perfecte...

cum împachetam pe furiș în noapte cadourile pentru mama și tata...

cum făceam bradul cu entuziasm că vine Moșu’ și la 6 dimineața mă trezeai pentru că venise...

cum tare mult ne plăcea să ne fotografiem cu bradul și ornamentele de Crăciun și terminam un film în doar 2 zile cu același brad și același zâmbet frumos...

cum îți fremătai bucuros mâinile ca să le încălzești, dar atât de bucuros că ai fost la colindat...

cum seara ne umpleam farfuriile de prăjituri, ne băgam sub plapumă și ne uitam împreună la cine știe ce film… chiar și în ultimul nostru Crăciun împreună...

Viața merge înainte cu dragoste mare și dor de tine… și îți mulțumesc pentru tot ce ne-ai învățat și ne înveți în fiecare zi chiar și acum...