„Avea bunicul meu ceva

ce nimeni altul nu avea:

avea un munte de blândețe

și urme adânci de tinerețe,

avea privirea luminoasă

sub ochelari cu rama groasă,

avea cuvinte potrivite

și daruri neobișnuite…

Avea un pod în care stam

când înspre lumea mea fugeam:

cu fân, cu scânduri, cereale,

cu cărți, reviste și ziare,

cu scule-n lăzi orânduite

și cuie noi sau ruginite,

cu un anume foarfece

cu care-și tundea oile.

Acolo sus, în podul lui,

era și roata timpului.

Și o-nvârteam iscoditor,

și în trecut și-n viitor.

Avea un leagăn minunat

de-o grindă groasă atârnat

și îmi plăcea în zbor să cânt

și nimeni zborul nu mi-a frânt.

C-am fost acolo și mai sunt!

Avea un nuc și un cireș

în care mă urcam ades,

livezi cu pruni, butoaie adânci

în care prunele s-arunci,

și-avea, în serile cu ger,

și țuică fiartă cu piper.

Avea un plug, cu el ara,

pământul și-l însămânța

și niciodată n-a lăsat

pământu-n rugă nelucrat!

Și-acum din cer, de sus din stele,

el ară-n gândurile mele,

c-avea dreptate când mi-a zis

că va pleca în Paradis!

Avea bunicul meu cel bun,

în vene sevă de gorun,

avea bunicul meu cel drag

dulceața fructelor de frag.

Avea bunicul meu iubit

ceva frumos, neprihănit:

avea copilăria mea

și a plecat cu tot cu ea!”

(versuri de Aurelia Panait)