Am încercat să îl cunosc din amintirile altora pentru că eram prea mică atunci când s-a stins. Și cumva, indiferent de cine glăsuia despre el, primul cuvânt rostit era BUN. Om Bun, prieten Bun, mereu Bun. Nu mă miră, în Vârful cu Dor 57, unde copilărisem și eu și el, era loc de multă bunătate, pentru toată lumea. Și pentru că omul sfințește locul, cred că toată curtea și grădina de acolo, preaiubite de el și de mine în aceeași măsură, îmi sunt poate cea mai la îndemână amintire a celui care a fost tatăl meu - cel care iubea florile vii de lângă cărare, nu puse în glastră. Cel care se juca mereu cu câinii și pisicile, pentru că sufletele curate se recunosc și se îndrăgesc între ele imediat și pentru totdeauna. Cel care înveselea pe oricine îi trecea pragul, oricând. Eu am crescut cumva la umbra lui, o umbră care nu a întunecat nimic, decât poate privirea și sufletele celor care îi simțeau lipsa, dar care pe mine m-a învăluit într-o îmbrățișare în care, ciudat, era întotdeauna și multă lumină. Am crescut la umbra lui așa cum te așezi să își tragi sufletul, tu cu tine, sprijinit de trunchiul unui arbore. Căci sunt acolo multe de ascultat, de învățat, de trăit, numai să ai răgaz. El a fost acest răgaz pentru toți cei care l-au cunoscut, chiar și doar din povești, în scurta lui trecere pe acest pământ. Un preaiubit soț, fiu, tată, frate, prieten. Doru al nostru…