Mama m-a învățat să iubesc. Târziu, înainte să se stingă. Lăsase toate barierele jos să-mi arate că iubirea e aici și poate curge neîngrădită. Cât de mult am avut nevoie să simt asta. 

Îmi e nespus de dor de ea. De cum era mereu acolo când o sunam (discutam mai ales despre vreme, iar asta îmi era ancoră și viața devenea simplă), de cum își făcea griji pentru mine și fratele meu (ne cicălea de numa-numa când îi ieșeam din voie, căci da, mama știa mersul lucrurilor- ïl știuse mereu), de cum mă întreba ce aș vrea să mănânc când veneam să o vizitez (făcea niște clătite fenomenale, cu brânză de vaci, rumenite bine la cuptor), de cum a înfruntat singurătatea - nu a scos nici pâs când i-a fost greu (chiar și atunci a încercat să ne protejeze, ca noi să ne vedem liniștiți de viețile noastre), de cum fusese „bărbatul în casă" (repara, bătea cuie, schimba becuri, găsea orice părea de negăsit), de dragostea ei pentru cărți atât de mare încât preaiubitele obiecte începuseră să preia controlul apartamentului, de teancul de integrame rezolvate (dificultate medie - ce devenea tot mai mare - pe noptiera din stânga), de faptul că prin simpla ei existență totul părea la locul lui. 

Mi-e cumplit de dor de ea: frumoasă, calmă, încrezătoare.