Născut în 1946, în Orșova Veche, un frumos orășel acum acoperit de Dunăre, tatăl meu, Tavi Dumitrescu, a avut ghinionul de a se naște într-o familie de dușmani ai poporului, adică proprietarii unei băcănii din Orșova. 

Ca urmare, atunci când Tavi avea 4 ani, a fost deportat în Bărăgan alături de bunica mea și unchiul meu, care avea 7 ani, în timp ce bunicul meu era închis ca deținut politic la Aiud. Cinci ani au stat în Bărăgan, într-un bordei din chirpici construit cu mâinile goale de bunica mea. Tata îmi povestea cum era îngrozit de lupii care veneau iarna și se uitau pe geam în bordei și cum erau zile în șir în care aveau așa puțină mâncare că bunica mea nu mânca deloc, ca să aibă ce mânca tatăl meu și unchiul meu, iar amintirea asta l-a făcut să izbucnească în lacrimi și la 45 de ani de atunci. 

Evident, această experiență l-a marcat pentru tot restul vieții dar l-a făcut și un om foarte bun, care a încercat mereu să-i ajute pe alții atât cât i-a stat în putere, și un tată extraordinar, care a făcut tot posibilul să am copilăria frumoasă pe care el nu a avut-o. 

A fost răpus de cancer la 62 de ani, mult prea devreme, lăsând un gol imens în urma lui. 

Nu trece zi în care să nu-mi fie dor de el. Sper ca acest copac să-i păstreze amintirea vie pentru multă vreme, chiar și după ce eu nu voi mai fi.