…..15 iulie 2019

Nu înțeleg de ce mi-a luat-o. Mie.

Fiica mea se numea Elen-Anca. Noi îi spuneam Anca. Aşa îi plăcea ei. Era asistentă medicală. A murit în 15 iulie 2019, lăsând în urmă un băiețel de aproape nouă ani.

Anca era singurul om cu care puteam tăinui orice. Eu aveam o vorbă: „Puiule, dacă omori un om îmi spui întâi mie, să îl îngropăm împreună!” Ea râdea. Puteam să îi las pe mână casă, mașini, mamă octogenară sau gânduri nespuse. Găseam totul în perfectă ordine. 

Știa să facă ORICE. De la tiramisu la cele mai frumoase scrisori scrise vreodată unei mame. 

A fost un copil care m-a ales. A vrut să fiu mama ei… oare am fost? Am fost destul de mamă pentru ea?

Îmi lipsește, fără tăgadă, cel mai mult. Îmi lipsesc ceasurile de râsete. Umorul fin. Anca mea era, cred, ultima mare cititoare din aceste vremi. Citea tot ce citeam eu. Cita cu exactitate Biblia sau pe Voltaire. Era fata mea. A mea și numai a mea. 

Merg zilnic în locul în care au cufundat în pământ cutia elegantă cu ce a rămas din fata mea. Șed pe marginea mormântului lui Uncle Titus și mă întreb ce or fi vorbind ei între ei?

Cei care m-au iubit cel mai mult pe pământ.