Tata e dorul permanent din sufletul meu. El a murit pe 1 mai 1979, eu m-am născut pe 19 august, în același an. Născut pe 7 septembrie 1954 ca mezin al lui Ioan și Maria, era student al Politehnicii din Timișoara în ultimul an, când l-a răpus malformație genetică de la inimă. O malformație ușor de operat în zilele noastre, inoperabilă în acele vremuri. Am crescut cu povești despre el și am început să-l cunosc pe măsură ce am crescut și am realizat că nu semănam ca structură psihică cu mama, ceea ce însemna ca sunt ca tata.

Din poveștile relatate de către cei care l-au cunoscut, știu că era un om inventiv, ambițios, perseverent, iubea lectura și poezia, în special, și avea un simț al dreptății foarte dezvoltat. Sunt tare fericită de câte ori întâlnesc câte o persoană care l-a cunoscut și își amintește încă de el după aproape 44 de ani. Asta îmi spune mie că a fost un om bun și eu sunt mândră că a fost tatăl meu.

Chiar dacă nu am apucat să trăiesc nici măcar o secundă cu tata în viața mea, e parte din mine, e prezent întotdeauna în inima mea și nu am să încetez să-i duc dorul câte zile voi avea.

Te iubesc, tata!