Amintirile despre tata se duc cu fiecare an care trece și lasă în loc memorii mai recente, care au venit cumva să umple golul pe care l-a lăsat el. Nu e ușor să scrii despre cineva care ți-a marcat viața și nu mai e, pentru că, de cele mai multe ori, experimentezi sentimente de tot felul, în același timp.

Tata a fost o persoană introvertită, care cu greu și-a găsit cuvintele în relațiile pe care le-a avut cu oamenii, dar care întotdeauna și-a găsit locul printre oameni. Mereu săritor, poate prea săritor, chiar și cu cei nedemni de ajutorul lui, mereu cu o privire serioasă, dar gata de oferit un zâmbet, senin și liber. Mereu în mișcare și fără stare, mereu pe bicicletă, cu o pasiune pentru statul pe baltă, la pește, o zi întreagă, de plăcere, uneori fără să prindă nimic. Făcându-și de lucru și reparând orice îi pica în mână, muncind până la epuizare, tot din plăcere, în fiecare vară, într-o grădină de legume pe care o cultiva cu grijă pentru noi.

Și cu multe defecte. Omitem defectele când ne amintim de cineva drag, cu drag. Tata a avut destule, dar acum toate s-au dus și ne lasă pe buze un zâmbet amar când ne aducem aminte de discuțiile în contradictoriu pe care le aveam. Mă gândesc la el cu dor și mă gândesc la el cu regret. Toate se întâmplă așa cum trebuie și când trebuie, întotdeauna mult prea devreme, întotdeauna fără explicații cu sens pentru noi, cei rămași.

S-a născut pe 19 octombrie 1947 și a murit pe 17 august 2018. A trăit puțin, mult, cu ușurință și greutăți, intens și abrupt, fericit și trist deopotrivă, prezent și absent. A murit brusc. Un cancer descoperit cu o lună și 10 zile înainte să plece. Probabil cele mai grele și intense zile din viața lui, la final. Poate nu a putut să lupte mai mult, pentru noi, și poate că e egoist din partea noastră să punem atâta presiune pe cineva drag pe patul de moarte. În viața asta nu trăim pentru nimeni în afară de noi înșine. Ne naștem și murim cu începutul și sfârșitul nostru, cu iubirile, cu amintirile, cu dorurile și plânsetele noastre, nu ale altora.

Cu o seară înainte să se ducă nu mai avea stare și nu mai putea suporta perfuzia. Așa că i-am șoptit când l-am așezat mai bine pe pernă că dacă nu mai poate, noi nu ne supărăm. Și cred că a înțeles la ce m-am referit.

Regrete. Regret că nu cred că ți-am spus vreodată că te iubesc, chiar dacă probabil știai și simțeai. Regret că nu ai apucat să îl cunoști pe Zian, care te știe doar din poze. Și care cred că ți-ar fi făcut zile fripte în timp ce ți-ar fi umplut inima de bucurie și iubire. Regrete fără rost poate, pentru că toate se întâmplă așa cum trebuie și când trebuie, întotdeauna mult prea devreme și întotdeauna fără explicații cu sens pentru noi, cei rămași.

Te iubim și ne e dor de tine. Ne facem amintiri noi cu Zian, dar te readucem din amintirile noastre de fiecare dată când avem ocazia. Și ne bucurăm și ne întristăm în același timp.