Unii ar zice ce puțin, eu zic ce frumos!

Scriu aceste rânduri exact la 11 ani distanță de la momentul plecării lui la Domnul.

Încerc să-mi ordonez gândurile și simțirile, fiind un amalgam de stări, toate ducând la un mare dor.

Ce pot spune despre Manu meu (sau Manucu cum îi spuneau cei apropiați )…

- Manu, un OM care a lăsat multă dragoste în urmă

- cel mai frumos și viu râs, la el l-am văzut și îl simt atât de prezent și acum

- avea cel mai firesc și natural mod de a fi astfel încât să mă facă să-mi doresc să nu ratez nicio o clipă de a fi cu el (Știa Domnul de ce….timpul dat nouă împreună aici era foarte limitat)

- foarte atent la stările mele, nu era nevoie de niciun cuvânt, le simțea…

- atent și săritor la nevoile celorlalți (multe lucruri faine am aflat după plecarea lui)

- de la el am învățat să iubesc viața și să mă bucur în cel mai autentic mod de tot ce-mi oferă ea.

Dacă ar fi să-i transmit un gând (deși sunt sigură că știe deja), ar fi: Tu nu vei muri niciodată! (asta pentru că în fiecare clipă este în inima mea, în gândul meu și numele lui e mereu pe buzele mele…toate astea datorită numai lui…pentru timpul frumos petrecut cu mine…Mulțumesc, Doamne, că mi l-ai dat!

Am ales Oradea pentru că nu am reușit sa ajungem împreună acolo, deși ne doream și am considerat acesta un motiv foarte frumos de a veni la Oradea…și a vedea copăcelul lui.