Copacul acesta se înalță spre cer ca o lumânare în amintirea domnului Adrian, socrul pe care l-am cunoscut prea puțin. Stă drept, așa cum a stat și el, din secunda în care l-am cunoscut și până în noaptea de dinaintea morții lui, la multe luni după ce medicii oncologi începeau să se întrebe dacă pacientul se mai poate ridica din pat, uitându-se cu îngrijorare la dosarul medical care vorbea despre un cancer în stadiu avansat. Asta în timp ce “pacientul” era la țară, reparând casa, sfidând timpul și diagnosticele, rămânând bine înfipt cu picioarele în pământul curții lui, în care încerca să lase cât mai multe “gata” în urma lui.

Nu mușchii l-au purtat pe domnul Adrian mai departe la multă vreme după ce medicii nu i-ar mai fi dat vreo șansă, ci voința. Nu coloana l-a ținut drept, ci demnitatea. O demnitate cu care și-a purtat boala, fără să se plângă, și care m-a împiedicat să deschid vreodată gura și să insinuez că ar trebui să ne luăm la revedere. Domnul Adrian nu accepta să nu spere, iar speranța aceea i-a dat energie chiar și când statisticile medicale i-ar fi speriat pe mulți alții. Timpul a devenit doar o cifră. Corpul, doar o unealtă. Atâta timp cât a fost aici, și-a trăit viața de la cap la coadă așa cum i-a fost firea – cu forță interioară, dar și cu blândețe la exterior. Cu generozitate pentru ceilalți. Cu grijă pentru famillie mai presus de oricine altcineva, chiar și de el însuși.

Domnul Adrian a fost tată, soț și bunic. A lăsat în urmă doi copii care au luat tot ce-i mai bun din el și care au crescut și-au devenit niște adulți minunați. A lăsat o nepoată, care încă se joacă în căsuță de lemn pe care el i-a construit-o în ultimele luni de viață, ca pe unul dintre cele mai importante proiecte imobiliare ale acestor vremuri. Și a mai lăsa în urmă o soție care-i arată iubirea dincolo de timp și spațiu, prin toate gesturile de pomenire pe care le ține cu sfințenie, an de an.

Eu sunt o parte mică din familia care-i poartă dorul. Sunt sigură că nu l-am cunoscut pe domnul Adrian așa cum l-a cunoscut familia lui. Dar sper să-mi dea voie, de acolo de unde e, să vorbesc despre el așa cum l-am cunoscut eu.

Mi-l amintesc pe domnul Adrian ca pe un exemplu de forță și demnitate, de curaj în fața necunoscutului, de om care a rămas el înșuși și care și-a trăit timpul pe planeta asta fără compromisuri, până la ultima picătură a vieții care i-a fost dată. Un om care n-a făcut risipă de cuvinte, dar nici rabat la generozitate.

Știu din poveștile altora că a fost prea bun, prea darnic, că nu-l prea avea pe "nu" în vocabular și că prefera să ajute și să uite, decât să țină cont de datorii. Știu că întreaga familie îi asculta cuvintele și sfaturile cu un respect demn de un “șef de trib” ales în mod democratic și neoficial. Și mai știu că golul pe care l-a lăsat în urmă a fost atât de mare, încât nu poți decât să-ți imaginezi cât de mare trebuie să fi fost sufletul care a ocupat acel spațiu înainte să plece dintre noi.

Mă bucur că l-am cunoscut, chiar și o fărâmă. Îi sunt recunoscătoare pentru fiul pe care l-a crescut și l-a lăsat în urmă. Am adunat o mie de întrebări pe care să i le pun, dar aștept momentul în care o să ne întâlnim din nou. Să le pun prea devreme ar fi fost o durere mai mare decât boala în sine.

De la un punct încolo, corpul nu prea mai era al lui. Dar sufletul, mintea și voința i-au fost, până în ultima secundă.