Tata, întotdeauna mi-au plăcut mestecenii și vântul!

Povestea o știm doar noi doi.

Au trecut deja atâția ani de când nu mai ești, încât imaginea și amintirea ta sunt sublimate; așa cum, spre final, boala te-a sublimat... Tu, cel plin de viață, care umpleai orice spațiu și interacționai cu orice contrariu, acum nu mai ești!

Să știi că nu mi-a plâns sufletul atât de mult când ai plecat (viața devenise o umilință pentru tine), așa cum mi-a plâns atunci când erai la spital și venisem să te văd, pe tine, cel mândru, atunci în suferință, adus de niște străini în scaun cu rotile, dar tu nu puteai să mă distingi între oamenii care așteptau, nu mai puteai să mă vezi, însă mă căutai dureros cu privirea...

Doamne, cât am suferit atunci pentru tine! S-a rupt ceva din mine...

Acum realizez cât de puțin ne-am văzut, cât de puțin ne-am vorbit și cât de puțin ne-am iubit...

Și, pentru că iubesc mestecenii, acum vei fi mai aproape de mine, ne vom vedea și ne vom vorbi mai des.

Doar noi doi.

Și vom asculta vântul…