Bunica mea, Maria Korka, s-a născut în timpul celui de-al doilea război mondial și a trebuit să crească fără mamă. Provenind dintr-o familie modestă, a absolvit doar școala generală cu șapte clase, dar a fost o persoană foarte citită și cultivată prin studiu propriu. Ea a fost cea care mi-a insuflat iubirea pentru citit și teatru. Îmi amintesc cu drag ultima piesă de teatru la care am fost împreună la teatru în Lugoj. A fost o piesă istorică în limba maghiara despre regele Attila al Ungariei. Deoarece eu numai stăpâneam atât de bine limba maghiară, limba pe care am învățat-o de la ea și de la bunicul meu ( îmi amintesc serile în care jucam scrabble în maghiară și alte jocuri de cărți sau societate), mereu se apleca spre mine și îmi traducea câte ceva. Și pe drumul spre casă, mergând de brațul ei, îmi amintesc că îi puneam o groază de întrebări despre piesă și despre fundalul istoric al piesei la care ea îmi răspundea întotdeauna foarte detaliat.

Ea a fost pentru mine un exemplu de a fi femeie și om din toate punctele de vedere. Îmi aduc aminte că era o persoana frumoasă, dar foarte naturală. Mă jucam des cu rujul și fardul ei de obraz. De asemenea, ea își croia și majoritatea hainelor singură. Îmi amintesc cu drag momentele în care mă lăsa și pe mine cu o bucată de material să mă joc la mașina ei de cusut.

Ea a fost cea care seara la culcare îmi povestea mereu o poveste de noapte bună.

O altă amintire frumoasă a fost aceea când la vârsta de 4 ani în timpul verii am făcut varicelă și a trebuit să stau în casă. O tragedie pentru un copil😆 dar cum a rezolvat ea situația: a întins în sufragerie o pătură pe care mi-a adus de afară nisip pentru a mă putea juca.

Bunica mea a fost o persoană foarte liniștită și blândă, dar în același timp cea mai pozitivă și puternică persoană pe care o cunosc.

A reușit cu o voință și putere stoică să învingă cancerul la plămâni și, deși a trebuit să i se îndepărteze aproape jumătate de plămân, ceea ce a restrâns-o în activitățile și hobbyurile ei, nu am auzit-o un moment să se plângă de situația ei, ci din contră a fost mereu pozitivă și a încercat în continuare să îmi fie alături în momentele importante mie, la serbările de la școală sau în concediile cu bunicul sau cu părinții mei. Am avut parte de 10 ani minunați alături de ea de la acel diagnostic până în momentul în care a recidivat din nou boala. Dar și în acele momente dificile îmi amintesc cum mergeam după cursuri, în aceea perioadă fiind deja studentă la Timișoara, și ea internată la Timișoara la spital pentru tratament, cum stăteam împreună în sala de așteptare a spitalului, ea întotdeauna cu o perfuzie după ea și eu întotdeauna lipită de ea pe o veche canapea a spitalului pentru a ne uita la cel mai nou episod dintr-o telenovelă spaniolă. Pasiunea noastră secretă în acea perioadă.

Bunica mea a fost pt mine mai mult decât o bunică, a fost ceea mai buna prietenă a mea și un model de urmat și îmi este dor de ea în fiecare zi, dar cred și sper cu tărie că într-o zi ne vom revedea.