Plantez acest copac în numele tuturor pacienților cu diagnostic oncologic avansat, aflați în îngrijiri paliative la Hospice-ul din Timișoara, pe care i-am însoțit în ultima perioadă înainte de trecerea lor către Viața veșnică. 

Port în suflet amintirea întâlnirilor semnificative din cei 10 ani de paliație, în care am crescut profesional și uman, în care m-am întâlnit cu suferința, cu pierderea, cu limitele, cu neputința, dar, mai ales, am cunoscut dragostea, demnitatea, răbdarea, bunătatea, empatia, liniștea și sensul lui împreună. 

Le sunt profund recunoscătoare tuturor pacienților care mi-au îngăduit să le fiu alături în acest timp de taină la întrepătrunderea dintre viață și moarte. De la ei am învățat relația, autenticitatea, ascultarea și uneori tăcerea, diferența dintre “a face” și “a fi”, lecțiile simple, dar esențiale, despre ce contează cu adevărat și despre cum timpul se întâmplă azi, acum, dilatat și cu sens. 

Cred că nimeni nu trebuie să fie singur în suferință și e nevoie să învățăm să ne fim sprijin unii altora. Cred că e important să nu fugim de durere, să nu uităm cine suntem și să ne amintim de cei plecați. Cred în puterea lui împreună și am încredințarea că “dragostea este mai puternică decât moartea”. Pentru că moartea a fost deja biruită!