Aici în Lugoj, nu departe de umbra mesteacănului sub care stai, te-ai fi putut întâlni acum mulți ani cu un tânăr înalt și subțire, mereu grăbit, cu părul în bucle roșcate și cu ochii verzi. 

Dacă ai fi mers pe străzile Lugojului în anii ‘70, poate ar fi trecut pe lângă tine cu un grup de prieteni în fața cofetăriei Liliacul sau la volanul mașinii lui roșii decapotabile, Karmann Ghia, la care avea mereu ceva de reparat sau de lustruit.

Lugojul este orașul de suflet al tatălui meu, pe care l-am pierdut în martie 2020. Aici și-a petrecut cei mai frumoși ani din viață - aici a învățat să iubească, aici s-a căsătorit și tot aici a devenit părinte. 

În Lugoj a condus prima lui mașină, o broscuță VW verde închis; la ștrandul de pe malul Timișului a câștigat concursuri de sărituri în bazin; de la blocul nostru din Micro I mergea cu motocicleta până la hanul Ana Lugojana sau la Valea lui Liman. S-a mutat în '84 din Lugoj, la sute de kilometri distanță, dar prietenii și inima i-au rămas în Banat.

Din dor de tata mi-am dorit să pot planta un mesteacăn în amintirea lui, în orașul pe care l-a iubit atât de mult. Au trecut foarte mulți ani de când ne-am mutat cu toții de aici, dar încă sunt nopți în care visez că suntem în micul nostru apartament, cu draperiile bleumarin cu margarete albe la ferestre, cu acvariul cu pești mici roșii, montat de tata în biblioteca din lemn masiv negru, cu fotoliile confortabile în care am învățat să citesc, cu ușile casei deschise mereu pentru oricine. 

Îl văd pe tata înconjurat de prieteni, râzând, dansând pe ABBA sau Boney M. care se aud, printre hohote de râs, de pe benzile magnetofonului argintiu. Câteodată îl văd developând poze alb-negru în baia noastră, uscate apoi în sufragerie pe o placă electrică specială, sau vorbind la telefonul cu fir lung și răsucit de pe măsuța înaltă din sufragerie.

Îmi doresc ca acest copac să crească falnic, mândru și luminos, așa cum a fost și el, iar povestea tatălui meu să rămână mereu vie, retrăită pentru o clipă de fiecare trecător care își va odihni pașii în îmbrățișarea blândă a umbrei lui. Iar el să zâmbească de sus, de dincolo de marginile a ceea ce putem cuprinde.

Cu dor,

Marcela