Uitându-mă în trecut, îmi aduc aminte cu drag că mama mi-a fost aproape mereu cât a fost în viață. 

O amintire pe care o voi păstra veșnic în sufletul meu este că  pe la 7 ani, când învățasem să mă dau cu bicicleta, eram entuziasmată și am rugat-o pe mama să mă lase singură. Mama m-a lăsat liberă, ca de fiecare dată, având încredere în mine și, de asemenea, în verișorul meu, cu care ieșeam să mă plimb cu bicicleta. Doar că, fiind o fire neatentă,  nu a fost cum mi-am dorit , așa încât  am avut primul din multele mele "accidente" cu bicicleta. Când am ajuns acasă plânsă toată, mama m-a imbratisat , spunând că va  trece, m-a luat  de mână și m-a dus să mă bandajeze. În timp ce mă bandaja, m-am simțit protejată și iubită. 

Atunci încă nu îmi dădusem seama că mama era un înger făcut pentru a-mi alina durerile, indiferent dacă sunt trupești sau sufletești, indiferent că e lângă mine sau nu. 

Îmi e de ajuns să știu că acolo, undeva, e o persoană care mă iubește  așa cum sunt și asta mă ajută în toate "loviturile" vieții.