S-a deschis într-o dimineață albă de apus de iarnă. Un mugur plăpând, dornic de lumină. Ochi mari, de azur - albaștri ca însuși cerul. Viorica - așa le-a plăcut părinților să numească firul fraged de viață ce își făcea intrarea în lume. 

Pentru mine și fratele meu - mama. 

Murmur, alinare, cânt. Un univers de trăiri îngemănat în două silabe. 

De la ea am învățat ce înseamnă dăruirea: să oferi credință celui încercat de viață, să aduci o rază de soare în sufletul unui copil necăjit. 

„Doamna" - pentru copiii cărora le-a fost învățătoare, pe care i-a povățuit până ce și-au croit propriul drum în viață. 

„Dăscălița"- pentru oamenii satului, cărora le-a arătat ce înseamnă devotamentul, abnegația, dragostea. Dragostea pentru copii, pentru profesie. Crezul în ea și, mai presus de atât, credința că ei, puii de om, vor reuși să răzbată, să înfrângă greul. 

O DOAMNĂ a celor mari și mici, deopotrivă. 

Și-a așternut vorba blândă printre ei, le-a dăruit povețe înțelepte, i-a călăuzit înspre bine. Le-a sădit în suflet respectul, dar și iubirea, i-a învățat ce înseamnă să fii OM. 

A plecat cu aceeași liniște și modestie cu care s-a ivit: ușor, tăcut, să nu deranjeze pe nimeni. Fără să știe că lumina ei a rămas în cei ce au cunoscut-o, pe care i-a înnobilat cu frumusețea ei. 

Acum e o frunză în mesteacănul pe care-l privești. 

Țintind către cer, veghează asupra noastră, a ceea ce ne-a lăsat: bunătate, omenie, dragoste, devotament. 

Aripă de înger, lumină în lumină.