Încerc să leg două cuvinte, șterg, scriu iarăși. Îmi este teamă. Teamă că oricâte cuvinte aș folosi nu ar putea cuprinde zâmbetul, sufletul, inima, puterea, dorința de a face bine, dragostea de oameni a Teodorei, puiul nostru drag.

A venit pe lume într-o zi însorită de martie, ca dar de la Dumnezeu pentru a da sens vieților noastre.

Primele cuvinte stâlcite, întrebările fără sfârșit, „de ce-urile”, curiozitatea, gingășia, veselia ei ne hrăneau minut de minut.

Cu timpul, copila firavă descopera lumea, devenind din ce în ce mai puternică, mai iubitoare de dreptate și de bine. Ca un magnet strângea în jurul ei copii și mai târziu tineri alături de care încerca să ofere sprijin celorlați.

Într-o zi o priveam nedumerită cum strânge din cămara bunicii borcane cu zacuscă și dulceață. Răspunsul a venit imediat: „Mami, am întâlnit două bătrâne care nu aveau nimic de mâncare, iar buni are debaraua plină…” Nu avea nici 14 ani atunci.

Peste ani, o tânără cu lacrimi în ochi aranja flori la mormânt, mulțumindu-i Teuței că este studentă la drept, la rândul ei. Îmi povestește că fără Teo (care îi dăduse toate cărțile și caietele ei de la școală și de la meditații) ea, copilă dintr-un sat uitat de lume, nu ar fi putut să-și îndeplinească visul de a fi studentă.

Am știut atunci că acea fetita îi va duce mai departe dorința Teodorei de a ajunge judecător. Teo își dorise asta de micuță, muncise mult să-și îndeplinească visul ăsta. Astăzi, în facultatea de drept proiectul ei de suflet „Procese simulate Teodora Tudose” continuă și el, an de an, și îi poartă numele.

De undeva, de acolo de sus, ne ghidezi pe toți, drag copil, ne sprijini să rămânem pe cale.

Îți mulțumim dragul nostru copil și sperăm că într-o zi ne vom revedea, vom sta la taifas povestind câte-n lună și-n stele, așa cum făceam în fiecare seară.