Țonțo... asta l-a caracterizat, fericirea pe care o simțea când familia lui era fericită. Cadourile pe care le primeam noi de Crăciun contau mult mai mult decât ceea ce primea el, iar pentru el... el simțea că primește totul când avea familia și prietenii în jur. Voia să ne vadă pe toți la masă, la un pahar de vin, producție proprie, de care era foarte mândru, la un cântec de chitară (stătea cu noi toată noaptea, până la 7 dimineața, când se trezea Mutty și îl trimitea la culcare), să ne provoace la discuții politice, să ne învețe mecanică, să ne dea povețe, și, deși greu pentru el, să cedeze când aveam păreri diferite. Ne aștepta așezat în fotoliul său din capul scărilor, cu o coamă de păr alb greu de îmblânzit și o voce bubuitoare care ne ura bun venit. Părea că ne va aștepta pururi acolo, puternic ca un patriarh din Vechiul Testament, să ne îndrume și să ne povățuiască, să ne certe și să ne mângâie.

Dar golul lăsat de plecarea lui Mutty dintre noi, patriarhul cel puternic n-a mai putut să-l umple și a urmat-o, mult prea repede, dincolo. Dar au rămas amândoi cu noi, prietenii lor, prietenii noștri, la un grătar, la un pahar de vin, la un cântec sub vie, când ne este greu, când ne este bine... să trăim frumos și sincer, cum au făcut și ei!