Demult, pe vremea când buzunarele oamenilor erau goale, dar sufletele pline, când în jurul puținului de pe masă se strângeau ciorchine și-mpărțeau cu bucurie bucata de pâine, într-o comună din județul Giurgiu, am ales să vin pe lume. 

Era o zi călduroasă de iunie, a anului 1969. Cerul era senin și peste bătrânul sat domnea dumnezeiesc miros de cireșe coapte. Părinții nu aveau nimic și totuși, mi-au dat totul. Mi-au oferit moștenire numele, bunul simț și umorul. Cu ele aveam să plec în bagaj, visând să cuceresc lumea. 

Viața, deși scurtă, a fost bună cu mine. Mi-a scos în cale cel mai bun camarad pe care-l poate avea un călător. O femeie veselă, iubitoare și înțelegătoare. Am călătorit umăr la umăr, sprijinindu-ne reciproc. Am și căzut, căci drumul nu a fost ușor, însă ne-am ridicat și am continuat. 

Alina, căci acesta îi este numele, mi-a oferit un dar neprețuit: pe fiul nostru, Mădălin. Din acel moment, am știut că sunt cel mai norocos dintre pământeni. Eram intangibili. Nimeni și nimic nu putea să ne dezbine. Aveam o familie frumoasă și prieteni extraordinari, alături de care am petrecut la multe chefuri, adăugând în albumul vieții noastre amintiri ce sper să dăinuie, distrugând timpul și spațiul. 

Au trecut astfel primăveri, veri, toamne și ierni și fără să bag de seamă, într-o zi, pe nepusă masă, am primit o invitație. Dumnezeu avea nevoie de oameni veseli. Nu-l puteam refuza, deși plecarea mea a provocat răni sufletești.

Trăiți, oameni buni! Trăiți în adevăratul sens al cuvântului! Bucurați-vă de viață și lăsați în amintirea celor pe care-i iubiți amintiri vesele. Veni-va vremea când veți fi chemați și tot ce va conta va fi ce ați lăsat în urmă.

Cu dor de spriț și veselie,

Al vostru Marian.❤️