Eu...am fost MIHNEA.

Un băiețel cu scânteieri de stele în priviri și cu un destin...doar al lui.  

M-am născut într-o zi de primăvară, când frunzele abia dădeau în verde, când păsărelele abia parcă prindeau glas să-și ciripească povestea, când...mami și tati s-au trezit dintr-odată părinți. A durat puțin până au înțeles că le ajunsesem în brațe și că nu aveam de gând să plec nicăieri. Puțin, căci în secunda următoare radiau de fericire precum nestematele, la vederea mea.

Eram tare vesel, împărțeam zâmbete tuturor, iscodeam cu privirea peste tot și pe toată lumea, dar, mai ales, eram fascinat de tot ce se învârtea, înșuruba sau deșuruba…

Se pare că toată lumea mă iubea (bunici, prieteni, prieteni ai părinților, doamnele educatoare, doamna învățătoare), dar mami și cu tati mai mult decât oricine altcineva. Știu că bucuria și fericirea existau deja de dinainte de a mă naște eu, dar după ce am apărut eu pe lume, starea de beatitudine a părinților mei a crescut infinit, în sufletele lor. Formam, toți trei, o familie simplă, dar tare fericită în simplitatea ei, pentru că ne lega acel sentiment de dragoste curată și trainică. Frumoase vremuri!...

Această dragoste, a tuturor celor din preajma mea, mi-a fost de un real ajutor atunci când a trebuit să înfrunt marea încercare a vieții mele, boala. A venit pe neașteptate, ca o lovitură de trăsnet care, prin străfulgerarea ei imediată, a întunecat toată fericirea de odinioară. Am urât-o și detestat-o pentru că m-a făcut să nu mă mai pot juca, să nu mă mai pot bucura împreună cu prietenii, să nu mai pot fi eu cel surâzător dintotdeauna. Suferința și chinurile ei ne-au zdruncinat serios pe mine și pe părinții mei, dar și pe cei care mă știau și mă iubeau. După un an și jumătate, Doamne-Doamne a oprit chinul meu, dar l-a adâncit în sufletele părinților mei, devenite pribege de atunci.  

Eu... le trimit tot felul de semne: tril de păsări care cântă doar în fața geamului lor, fluturi care să le distragă atenția și să le amintească de mine, avioane pe cer, cu dâre albe în urmă sau, pur și simplu, le apar în vise...Nimic însă din toate acestea nu li-l poate reda pe Mihnea al lor, „gâzuța” lor cu ochi curioși și sufletul întregii lor vieți... 

Rămas bun, mami și tati! Rămas bun, prieteni și oameni dragi mie! Rămas bun, lume prin care am trecut și eu!

Eu, băiețelul cu scânteieri de stele în priviri, am ajuns printre stele.

De aici, din înaltul lor, sau din inima acestui copac care va prinde viață, în numele meu, vă voi avea mereu în grijă! 

Foșnetul frunzelor sale vă va aminti, poate, de zâmbetul și chicotitul meu, umbra sa vă va reda tihna pe care o veți dori după orice neliniște, așa cum mami și tati reușeau să-mi redea siguranța că totul va fi bine, iar peticele de senin pe care le veți zări printre ramurile sale, în încercarea de a privi cerul, vă vor face să vă gândiți la ochii mei luminoși, privind plini de speranță absolut orice întâmplare a acestei scurte vieți. 

Și astfel, voi rămâne aproape, deși…departe!...