10:23

(scurt și stângaci jurnal de emoții și amintiri)

Eram copil, atunci când, prin anii ’70, am văzut pentru prima dată celebrul film clasic american „Love Story”. Povestea era despre doi tineri frumoși care se iubeau pătimaș, dar, la final, fata moare răpusă de leucemie. M-a impresionat finalul, cred că atunci am înțeles că există și povești de dragoste ce nu au parte neapărat de happy-end. Ani de zile, filmul mi-a rămas întipărit în memorie, chit că eram doar un puști atunci când l-am văzut pentru prima dată. La vremea aceea, nu aveam de unde să știu că peste câteva zeci de ani o să trăiesc chiar eu, pe pielea mea, un astfel de scenariu. Uman, ne este greu să acceptăm, dar viața ne confirmă, crud și constant, că realitatea pe care o trăim și o simțim este infinit mai dureroasă decât scenariile ecranizate la Hollywood.

-//-

Ziua aceea, ultima din viața ei, mă urmărește obsesiv. Retrăiesc intens, dureros, foarte fidel, minut cu minut, fiecare emoție, fiecare detaliu. Era noiembrie, duminică dimineața. În zori, fusesem la Radio și îmi prezentasem emisiunea, ca și cum nimic nu ar fi urmat să se întâmple. În fața microfonului, în direct, trebuia să fiu vesel, prietenos, optimist, să le aduc speranță și bună dispoziție celor ce mă ascultau.  În interior, însă, mă mistuiam de disperare. Îmi venea să strig, să mă ghemuiesc de durere și de frică, speriat de ceea ce trăiam. Să fii realizator de emisiuni la radio e ca și cum ai fi actor.  În fiecare zi ai un rol de interpretat, indiferent de ce simți sau trăiești. Lumea nu e interesată de viața ta, ci de rolul tău, de veștile pe care le aduci tu, crainicul, mesagerul cotidianului.

Imediat după emisiune, m-am întors acasă. Conduceam ca un apucat, rugâdu-mă să o mai prind pe Anca în viață. În mașină m-am surprins vorbind singur, cu mâinile încleștate pe volan, șofând mecanic pe străzile întortocheate ce mă scoteau din oraș. Rosteam cuvinte fără nici o logică, vârfuri tăioase ale unor gânduri ce mi se amestecau haotic în minte. Nu plângeam, însă părea că lacrimile mi se scurgeau, sărate, în gură. Știam, dar nu puteam să procesez, să accept realitatea că Anca este ante finem. Am trăit 16 ani alături de ea. 16 ani minunați, în care am împărțit clipe de veritabilă fericire. Acum, implacabil, destinul se pregătea să închidă acest capitol din viața mea. O iubeam cu disperare și nu puteam să îmi închipui viața fără ea. Era mai mult decât soția mea, era un prieten adevărat, sincer, fidel și constant. Era jumătatea mea. Întotdeauna am știut că pot să mă bazez pe ea și, credeți-mă, e un sentiment fantastic să știi că poți să contezi pe cineva, că e cineva care te așteaptă acasă, că e cineva căruia îi pasă de tine, că e cineva căruia îi e dor de tine, că e cineva care vrea să te sărute și să se lipească de tine. Și acum Anca se stingea.

Am găsit-o cu ochii închiși, respirând din ce în ce mai greu. Îngrijorată, Roxana, asistenta care îi administra medicația, m-a chemat în bucătărie să îmi spună că Anca mai are de trăit doar câteva ore.  Au fost cele mai groaznice cuvinte pe care le-am auzit în toată viața mea. Am simțit că mor și  eu sub povara acelei sentințe. Mă uitam la Roxana paralizat, neputând să accept ce mi-a spus. Toate în jurul meu se învârteau, mă simțeam ca într-un film sau ca într-un vis, din care îmi doream cu disperare să mă trezesc, să răsuflu ușurat și să îmi spun că, gata, a fost doar un coșmar. Ore... Din nou, mi-am dat seama că nicio instituție, nici biserica, nici școala, cu atât mai puțin viața, nu ne pregătește pentru acest moment. Cum să facem față morții? Cum să înțelegem moartea cuiva drag? Cum să repirăm când simțim că nu mai avem aer? Cum să ne gestionăm durerea și disperarea?

Din păcate, lucrurile s-au petrecut mult mai repede decât a prezis Roxana. Ne-am reîntors în cameră și, după vreo patru minute doar, inima Ancuței s-a oprit. Lucidă, deschisese ochii, și, pentru o secundă, privirile ni s-au întâlnit. Secunda aceea în care ne-am uitat ochi în ochi mă obsedează. Eu eram paralizat de frică, ea, eliberându-se de suferință. Ne-am privit pentru ultima oară. Și s-a stins. Respirația i s-a oprit. Așteptam înnebunit să tragă aer în piept, să îi aud răsuflarea.  Liniștea care a urmat mă strivea. Îmi mușcam buzele și plângeam. Îi sărutam degetele și plângeam. Era caldă, dar nu mai simțeam nici o mișcare în niciun mușchi. Puls zero. Sufletul îi părăsise corpul. Abia am auzit vocea Roxanei, vizibil afectată și ea, rostind cu un ton grav și trist:

- E ora 10.23.  Va trebui să o declarăm ca oră a decesului.

Pe urmă s-a făcut liniște. Nu încetam să o țin de mână pe Anca. Și am stat așa zeci de minute. Timpul parcă murise și el. Sufletul îmi era gol. Cineva a aprins o lumânare. Ce ciudat... În continuare o simțeam vie în mine, vorbeam cu ea, o simțeam prezentă. De fapt așa o simt și acum, când scriu aceste rânduri. Vie în mine, vorbesc cu ea, e aici și face parte din mine. Dacă m-aș întâlni cu Dumnezeu, l-aș ruga să mă lase să îi dau măcar un telefon. Să îi aud vocea, dacă nu pot să o văd. Cu toate invențiile și globalizarea asta a tehnologiei, nu s-a inventat încă un telefon care să îți facă legătura cu cei plecați.

În noaptea aceea am visat-o. Mi-a spus simplu, cu zâmbetul ei cald și bun:

- De ce sunteți triști? Eu nu am murit!

-// -

În urmă cu 16 ani, într-o vară, ne-am cunoscut la nunta unei prietene comune. La nuntă era și Monica, pe care o știam de foarte mulți ani. Și Monica mi-a spus:

• Ți-o prezint pe sora mea mai mică, Anca. Să ai grijă de ea!
• Hai, măi Moni, niciodată nu mi-ai spus că ai o soră..., am reușit eu să bâigui, oarecum încurcat. Chiar nu știam că Monica are o soră.
• Serios, e soră-mea! De câteva zile s-a mutat în oraș. Vezi, ai grijă de ea!

Așa am cunoscut-o. Blondă, cu părul scurt, frumoasă, cu ochi migdalați, delicată, pozitivă. Ne-am plăcut din primul moment. Anca. Era cu un an mai mare decât mine. Avea atunci 36 de ani. Dintr-un anume instinct, că așa fac toți bărbații proști atunci când se află în situații stânjenitoare, am încercat să mă dau mare, ca să îmi maschez emoțiile, dar mi-a observat imediat crisparea și a zâmbit îngăduitor. Am început să vorbim despre tot felul de banalități. Recunosc, sunt un tip timid, fără texte spectaculoase de agățat gagici. Turuiam, ca la radio, iar Anca mă privea cald, îndulgentă, cu drag. La nuntă e ca la nuntă, cu meseni care vorbescu unii peste alții, cu chelneri care aduc farfuriile cu mâncare, cu orchestra care cântă tare pentru a-i impresiona pe miri, socri și nași. Eram la masă cu mulți alții, dar foarte repede ne-am dat seama că, în toată agitația din jur, doar noi doi contam. Eram atenți unul la altul. Încet, încet, m-am destins, constatând că am un foarte agreabil și pretențios partener de discuții. Și eram bucuros. Cuprins de bucuria aceea specială ce apare atunci când te întâlnești cu cineva total necunoscut și ai ocazia să vorbești despre o mulțime de lucruri despre care îți era dor să vorbești. Am discutat ore în șir. Și, cu cât vorbeam mai mult, cu atât era mai evident pentru amândoi că ne plăceam și, cel puțin eu, savuram această revelație. Ne găsiserăm. Doi oameni cu vieți nu foarte simple, ajunși la 35-36 de ani, fiecare cu un trecut și cu un prezent nu din cele mai reușite. Ea trecuse printr-un divorț, eu mă pregăteam de un divorț. De fapt, nimic spectaculos pentru timpurile pe care le traversam. Foffy, solistul formației de la nuntă, era un băiat foarte talentat, cu care eram prieten de multă vreme. M-am dus la el, discret, și l-am rugat să cânte un cântec de dragoste. Ceva special, ceva care să dea vrajă momentului. Ei, și-așa ne-am găsit și-un cântec al  nostru, al meu și-al  Ancăi (căutați pe Youtube!): Eagles - „Love will keep us alive”.  Adică „Dragostea ne va ține în viață”. Să fi fost o premoniție ? Și am dansat. Foffy cânta senzațional. Niciodată nu am ajuns să îi mulțumesc pentru acea melodie, și chiar că îmi pare rău! Nici nu știe cât de important a fost cântecul lui. Și am strâns-o în brațe. Și i-am simțit parfumul Coco Chanel. Mâinile ei calde îmi cuprindea spatele și simțeam, surprins, cum îmi mângâia câmașa. Uau! Am închis ochii de plăcere și am luat-o de mână. Degetele ni s-au împletit imediat într-o strângere puternică. Atunci am știut! Ne-am ținut de mână toată seara, ca doi adolescenți speriați, ca nu cumva să ne pierdem unul de celălalt. Râdeam, și, cu timiditate, descopeream că suntem un pic fericiți. La un moment dat, nu am mai avut răbdare cu tot tumultul din jur și am plecat de capul nostru, lăsând mirii și nuntașii să își savureze fripturile și tortul miresei. Între timp, seara se lăsase peste orașul încins. Ne plimbam fără țintă și fără să ne uităm la ceas. Fluturii se ciocneau smintiți de becul felinarelor. Am sărutat-o. Era seara de sâmbătă, 6 iulie 2002. A fost prima seară minunată din cei 16 ani care au urmat.

-//-

Ce am iubit la Anca a fost înțelepciunea ei, tactul și răbdarea cu care m-a ajutat să-mi pun un pic de ordine în viața destul de haotică, de „artist” pe care o aveam. Nu sunt o persoană foarte previzibilă și calculată. Cu toate acestea, Anca a știut, cu multă înțelegere și inteligență, să calmeze furtunile din mine, să limpezească negurile, să îmi tempereze văpăile și să îmi direcționeze energiile spre lucruri cu adevărat importante. Cum e să te îndrăgostești la 35 de ani? Am considerat întâlnirea cu Anca ca pe un semn divin. Fără să blamez pe cineva sau să regret ceva, până să o întâlnesc pe Anca nu eram mulțumit de viața mea. Eram neliniștit, frământat, neîmpăcat. Recunosc, era și o duză mare de imaturitate în toată agitația mea de la 35 de ani. Trăiam boem, hedonist, oscilant. Nu știam precis ce caut, dar căutam ceva. Îmi lipsea ceva. Acum știu cu siguranță că viața mea ar fi fost cu totul alta dacă nu o întâlneam, sau dacă am fi trecut unul pe lângă altul fără să ne vedem. Cred în întâlnirile providențiale, iar întâlnirea cu Anca a fost una providențială. Acum, când mă uit înapoi, văd că în toți acești 16 ani petrecuți împreună am fost îndrăgostit neîntrerupt de Anca. Așadar, nu doar atunci, la început. Tot timpul. Am iubit-o în toate felurile și registrele de care am fost capabil. Și în momentele de bucurie maximă, și în cele tragice, am iubit-o profund. Dragostea asta specială a fost liantul care ne-a ținut împreună 16 ani.

Dragostea? Un mister pe care, dacă ești norocos, îți e dat să îl trăiești. Sunt destui cei care pur și simplu nu pot să o înțeleagă, nu au, pasămite, cromozomii necesari pentru a simți emoțiile iubirii. Ei sunt, poate, cei mai săraci oameni ai planetei. Numai de tine depinde să fii atât de curajos încât să știi și să poți să-ți trăiești dragostea cu care ai fost binecuvântat. Mătușa mea obișnuia să spună că dragostea vine pe neașteptate și pleacă la fel, când te aștepți mai puțin. De-aceea trebuie să te bucuri de ea, de fiecare clipă cât stă la tine. Matematic, zilele proaste din viața unui om, adunate cu zilele irelevente sunt, categoric, mult mai multe decât zilele bune, fericite. De-aceea, e nepermis să irosești iubirea, să irosești binele. Am socotit că am trăit alături de Anca 5969 de zile. Și, dacă ar trebui să fac o descriere într-un singur cuvânt a acestor 5969 de zile, aș spune cu tărie că au fost toate FRUMOASE. Cu siguranță, nu toate au fost senine, dar toate au fost frumoase. Și le-am trăit fericiți că ne avem unul pe altul. Poate că pare greu de înțeles, dar și acum o iubesc. Și o simt făcând parte din mine, la fel de firesc ca mâinile și picioarele pe care le am. O duc cu mine zilnic peste tot.

-//-

Mai întâi am locuit împreună în chirie. Doi îndrăgostiți, mai tomnatici, ce își reîncepeau viața de la zero. Însă lunile acelea ne-au limpezit relația. Nu e deloc ușor ca, la 35-36 de ani, să te muți în chirie și să iei viața de la început. Dificultatea conviețuirii în astfel de condiții pune orice relație la o primă încercare. În cazul nostru, însă, totul a decurs lin și firesc. Trăiam bucuria aceea fabuloasă de a fi împreună, de a exista unul pentru celălalt. Mai era câte o babă prin cartier care se uita chiorâș la noi, dar nu ne păsa. Debordam de optimism. Nimic nu ne părea greu, pentru că eram împreună, formam un cuplu. Timpul trecea incredibil de repede. Zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni și nici nu știu cum am ajuns să sărbătorim primul an trăit împreună. La bilanțul primului an locuit sub același acoperiș nu aveam nici multe așteptări, nici multe certitudini. Știam doar că ne plăceam unul pe celălalt, că puteam trăi așa și că ne puteam înțelege. Și asta ne-a ajuns cam cinci ani de zile. Abia după cinci ani am început să discutăm de căsătorie. Ceva de genul: „hai, mă, că ar trebui să intrăm și noi în rând cu lumea!“. O convenție socială devenise, încet, încet, o dorință de legitimare a lucrurilor simțite și trăite. Și ne-am căsătorit la starea civilă, discret, alături de câțiva prieteni și de rude, bucurându-ne de ceea ce aveam: o relație frumoasă. La 40 de ani, cu toate că nici unul dintre noi nu credea că vom mai avea curajul și puterea să ne asumăm o nouă căsnicie, am „îndeplinit formalitățile de rigoare“ și eram soț și soție, cu acte în regulă. Nu s-a schimbat nimic fundamental în viața noastră. Dobândisem doar un certificat de integrare socială. Bun și acesta la ceva.

-//-

Țin minte că în primul concediu am plecat cu Suzi, Dacia mea de culoare crem, model 1310, o mașină pe care am iubit-o și care mi-a fost extrem de utilă în acei ani dificili. Aproape fiecare dintre noi, cei din generația decrețeilor, ne-am început viața cu o Dacie. Am plecat intempestiv, de pe o zi pe alta. Haihui, ca nebunii. Nu făcusem nici o rezervare, nu aveam nici un traseu precis. Prima oprire a fost în Arieșeni. Din copilărie voiam să văd Scărișoara. Am dormit la niște săteni și, dimineață, gazda ne-a făcut papară cu șuncă și ne-a dat slănină cu ceapă. Râdeam de ne prăpădeam de fiecare lucru mărunt care ni se întâmpla. Eram încântați de cum decurge vacanța noastră improvizată. Ca doi orășeni dezorientați, fără GPS, pentru că la vremea aceea nu aveam asemenea instrumente, am pornit cu Suzi pe un drum forestier. La un moment dat, a trebuit să ne oprim, pentru că riscam ca Suzi să se dezmembreze. Așa că am luat-o pe jos, prin pădure. A fost una din cele mai frumoase drumeții din viața mea. Ne țineam de mână. Am povestit verzi și uscate. Am trecut pe lângă case țărănești izolate, făcute din bârne de lemn. Ne simțeam ca două personaje de desene animate care se plimbau printr-un peisaj de-al lui Luchian. Iarbă înaltă, mireasmă de fân cosit, căpițe, văcuțe, talangă. Simțeam cum se topesc în interiorul meu crustele de zgură depuse de-a lungul anilor. Momentele acelea îmi făceau curățenie în suflet. Ne-am oprit în mijlocul pajiștii și ne-am sărutat cu foc. Totul era atât de cinematografic! Era filmul nostru. Mi-a spus că e fericită și se vedea acest lucru. Lumina.

-//-

Eram pe o plajă cu un nisip fantastic de fin și de alb. Marea avea reflexe de un  albastru ireal. Puținii turiști rătăciți prin zonă erau pur și simplu tranchilizați de splendoarea priveliștii. Era o liniște frumoasă. Am descoperit că e ceva în adâncul nostru ce ne bulversează emoțional atunci când întâlnim astfel de scenografii impresionante ale naturii. Pentru cei ce trăiesc departe de mare, în spațiile strâmte și cenușii din aglomerările urbane de blocuri, infinitul unui orizont de pe o plajă este o imagine compleșitoare. Uiți totul. Te pierzi. Privești doar marea și îți e de-ajuns.

Parcă nu o văzusem niciodată pe Anca atât de fericită. În rochia ei albă și transparentă de plajă, blondă, cu buclele în vânt, îmbujorată de caniculă și de bucurie, desculță, cu valurile atingându-i glezna, Anca trăia intens fiecare secundă. Iar eu mă bucuram de fericirea ei doar privind-o. Chiar nu ne interesa că întregul context putea părea un pic siropos. Ne iubeam și ajunsesem pe o plajă de vis. Nimic altceva nu conta. Carpe diem și, într-adevăr, trăiam clipa. M-a rugat să îi fac poze. Multe poze. Și-a trebuit să îi fac sute de fotografii. Seara le-am transferat pe laptop și ne-am uitat ore în șir la succesiunea de cadre. Atunci mi-a spus râzând:

• Vezi, fac fotografiile astea ca, atunci când voi fi bătrână și urâtă, să îți aduci aminte cât de frumoasă și fericită am fost aici cu tine. Te iubesc, Neluțule!

A închis ochi și m-a sărutat cu patimă. Ne-am îmbrățișat. Ziua aceea de pe plajă a devenit un reper de frumusețe din viața noastră.

-//-

Mi-e plin calculatorul de fotografii. Atât mi-a rămas. O colecție de imagini amestecate. Mă uit la ele și o recompun pe Anca din fiecare amintire, din fiecare secvență. Și retrăiesc, așa, cadru cu cadru, poză cu poză, cei 16 ani ai noștri. O văd cât de frumoasă era, cât de zâmbitoare, caldă, discretă, distinsă. O înșiruire de atribute, de superlative. Avea clasă, și lucrul ăsta îl transmitea involuntar în jurul ei. Era ca o bijuterie de care eram teribil de mândru. La braț cu ea eram ca un păun. Eram retrași, nu ne plăceau întâlnirile, socializările, vizitele. Totuși, în relativ puținele momente când ieșeam în „societate“ cu ea, îmi place să cred că nu eram o pereche ce trecea neobservată. Prin felul ei de a fi, îmi dădea un statut aparte. Simțeam de multe ori admirația prietenilor. O prețuiau și ne îndrăgeau împreună. Formam o familie reușită, dar eram conștient că EA era cea care ieșea în evidență, iar lucrul ăsta nu mă deranja deloc! Complementari, am știu să ne construim, să ne întreținem, să ne apărăm armonia. Nici nu știu cum au trecut 16 ani. Când ți-e bine, timpul trece cu o viteză amețitoare. Nu te simți obosit, nu te simți plafonat, nu te simți încorsetat. Trăiești, pur și simplu, cu poftă, fiecare clipă și te bucuri de ea. Și așa am trăit 16 ani cu Anca. Asta văd în miile de poze, martore mute ale iubirii noastre.

Răsfoiesc fotografiile și sufletul mi se întoarce la fiecare din momentele surprinse de aparat. O succesiune de imagini, găuri de cheie prin care te uiți la ce ai fost în trecut. Ancore de care ți-ai legat milioane de amintiri. E ciudat cum o fotografie îți poate induce gusturi, mirosuri, senzația de frig, cald, umed... Sunt ca niște maluri de pe care privești neputincios scurgerea timpului. Știu că fiecare astfel de evadare în efemerul fotografiilor dăunează grav echilibrului meu emoțional. Dar răsfoiesc pozele cu resemnarea fumătorului care știe că oricare dintre țigari, fie că e prima, fie că ultima, e doar încă un cui în propriul sicriu. Evadarea asta în fotografii e o narcoză înșelătoare. Pare inofensivă la început, dar încet, încet, cu fiecare poză, ți se redeschide câte un vas mic de sânge, de ajungi, după două ore de rătăcire prin labirintul instantaneelor, să sângerezi, de parcă tocmai atunci ai fost înjunghiat. Să vă faceți fotografii. Multe. Veți avea nevoie de ele când veți dori să vă reamintiți ce iubiți ați fost și ce ați iubit.

-//-

Ne uitam la televizor. Se difuza un documentar interesant depre maimuțe. Anca a fost foarte impresionată de tandrețea din familiile de maimuțe. Era fascinată de felul în care își manifestă ele atașamentul și grija prin curățirea reciprocă a blănii. Cu câtă atenție își scoteau una alteia paraziții din blană, cum se mângâiau, cât de protectoare erau cu puii! Și, dintr-odată, mi-a spus cu drag :

-Vreau să fiu maimuța ta...

Am râs amândoi, dar în contextul documentarului, era poate cea mai frumoasă declarație de dragoste. Îmi spunea, de fapt, că vrea să aibă grijă de mine, să mă protejeze, așa cum vedeam că se întâmplă în lumea primitivă și nevinovată a maimuțelor. Sufocați de potopul de emoții ce ne este livrat, injectat zilnic, ajungem să vedem tandrețe și afectivitate doar la maimuțe, în documentarele de pe National Geographic. Anca m-a învățat să nu mă înfrânez, să nu îmi cenzurez emoțiile.

-Dacă simți că iubești, spune. Dacă ceva nu îți place, spune. Lucrurile trebuie spuse, pentru că dacă rămân nerostite, se acumulează, dospesc, se înegresc și generează tristețe și frustrare.  Dacă nu le spui, ele te macină....

        Mai ales în ultimii ani, Anca și-a dat seama că nu mai are timp. Înțelegea că nisipul din clepsidra ei este tot mai puțin și că se scurge tot mai repede. În ciuda bolii care o măcina, a fost mereu tandră și afectuoasă. O tandrețe eroică. Câți dintre noi avem oare puterea de a fi afectuoși atunci când suferința fizică ne chinuie mintea și trupul?

-//-

Recunosc, scriu greu. Mintea, corpul parcă refuză să retrăiască anumite segmente de timp. Cel mai clar însă țin minte râsul cristalin și fermecător al Ancuței. Îi plăcea să râdă, căuta mereu fața frumoasă a lucrurilor, aprecia umorul. Îi plăcea „Seinfeld”. Serialul acela deștept despre nimicurile enervante. Dumnezeule, cu ce bucurie râdea, la fiecare episod, de absurdul micilor detalii ridicole din viața noastră de zi cu zi! Savura momentele în care descoperea ticurile, șabloanele, amănuntele stupide din existența noastră cotidiană. Iar natura umană nu se dezminte. Este la fel de ipocrită și de vanitoasă oriunde pe pământ. Îi plăcea să pună, să își pună, întrebări. De ce un lucru se întâmplă într-un fel și nu într-altul? De ce trebuie să fim protocolari și politicoși, chiar și atunci când nu simțim asta? De ce trebuie să avem atât de multe convenții, cutume sociale?

Singura ei prietenă mai apropiată era Paula. În serile fierbinți de vară, când ne întâlneam pe terasă cu Paula, le plăcea „fetelor” să „bârfească”. Povești nevinovate, în fond. Mai mult discuții despre gusturi, rafinament, tipologii, atitudini. Disecau, temeinic, comportamentul unora sau al altora. Ca femeile J. Puteau vorbi ore în șir despre o culoare, despre o textură, despre o bluză. Atunci când putem povesti despre astfel de lucruri, suntem liniștiți. Nu avem termene, nu avem constrângeri. Discuțiile acestea lejere sunt poate cel mai clar semn de relaxare. Iar eu eram ca un spectator la teatru.  Și mai dinamizam dialogul, cu câte un pahar de gin tonic cu lămâie și gheață. Anca și Paula nu aveau neapărat aceleași gusturi, dar se potriveau. Aveau feluri apropiate de a privi viața.

-//-

Îți trebuie putere, multă putere ca să fii medic oncolog. În fiecare zi trebuie să le spui unor oameni că suferă de o boală ce nu poate fi vindecată. Poate fi temporizată, poate fi gestionată, rareori poate fi stopată, dar, de cele mai multe ori, este incurabilă. Când ajungi la oncolog, statistic, probabilitatea ca lucrurile să aibă o evoluție bună este mai mică decât probabilitatea  ca ele să aibă o evoluție proastă. Evident, asta nu te împiedică să speri și să lupți. Anca a luptat. Nu pentru ea, ci pentru noi, cei dragi ai ei. Anca a luptat cu foarte mult curaj și demnitate. Nu s-a plâns, nu s-a victimizat. Oncologia e, de fapt, o chestiune de putere și de voință, atât din partea medicului, cât, mai ales, din partea pacientului și a celor apropiați. Moartea este prima și, în fond, singura certitudine absolută a omului. Dacă te-ai născut, este obligatoriu să și mori. Ei, și aici intervine problema! Cum gestionăm mental această certitudine a morții? Când afli că ești bolnav și că moartea este mai probabilă în cazul tău decât în cazul celor din jurul tău, cum îți gestionezi spaimele? Cum vezi viața, știind că timpul tău este limitat și că inevitabilul este acolo, undeva în față? Am discutat de foarte puține ori cu Anca despre aceste lucruri. Nu pentru că ea nu putea rezista la această temă. Eu nu puteam rezista. Eu eram cel care nu putea duce greutatea unei astfel de discuții. Sigur, orice suferind se întreabă: „Doamne, de ce tocmai pe mine m-ai ales să fiu bolnav?” Anca nu s-a revoltat. Ci a încercat, pragmatic, să respecte fiecare element al tratamentului, știind că numai această disciplină îi poate prelungi viața. Acum, când îmi reamintesc toate aceste detalii, înțeleg cât de singură s-a simțit Anca pe parcursul întregului ei drum. Chiar dacă eram toți în jurul ei, nici unul dintre noi nu puteam vedea viața așa cum o vedea ea.

-//-

Atunci când vrei să știi dacă iubești pe cineva, întreabă-te care este culoarea preferată a persoanei aceleia, care este melodia preferată, care este mâncarea preferată. Dacă știi instantaneu să răspunzi la aceste întrebări, înseamnă că ai premisele de la care să pornești în găsirea unui răspuns la întrebarea ta. Culoarea preferată a Ancuței era o nuanță luminoasă de portocaliu. Îi plăceau trandafirii portocalii, bluzele portocalii, eșarfele portocalii. Melodia ei preferată era „Forever Young”, cântată de Alphaville. Ori de câte ori se difuza la radio acest cântec, tresărea. Era parcă un semnal sonor ce o teleporta într-o altă lume, pentru cele 3 minute și 37 de secunde, cât dura melodia. Mesajul șlagărului era, de fapt, o dorință utopică, a ei și a noastră, a tuturor. Din păcate, avem această revelație a limitelor noastre atunci când ne dăm seama că, în fond, cea mai mare bogăție din trecătoarea noastră viață este ceva himeric, de neatins. Forever Young– Tinerețea veșnică.

Anca era o fire sensibilă. Se înduioșa repede. I-a plăcut mult Alexandra Ușurelu, cu cântecele ei, cu versurile melodiilor ei. Vă recomand cu căldură să îi ascultați piesele. Alexandra și soțul ei, Boby, știu muzică! Muzică bună. Ce bucuroasă a fost când i-am spus că Alexandra va cânta la Tîrgu Mureș, în cetatea medievală! A sosit și ziua concertului. A venit la cetate, dar nu a avut puterea să stea.

-Știi, atât de mult mă răscolesc cântecele ei, încât nu cred că o să   pot sta în public. O să stau mai încolo, pe o bancă, să nu mă vadă lumea că  piș ochii. Mă emoționează până la lacrimi...

Acum, când îmi aduc aminte de asta, nu pot să nu mă gândesc: Dumnezeule, oare ce era în inima ei atunci?  M-am dus la Alexandra și i-am spus că, în seara aceea, concertul ei va fi unul cu totul și cu totul special. În seara aceea, ea va cânta și pentru Anca. Mi s-a strâns inima în momentul în care m-am gândit că s-ar putea să fie ultimul concert al Ancuței. Timpul trecuse. Îmi era frică știind asta. Alexandra m-a îmbrățișat și a înțeles tot ce nu i-am spus. Și i-am mulțumit. A fost unul dintre cele mai frumoase concerte din cetate. S-a lăsat seara, și o lună mare și plină ne-a salutat chiar din dreptul turnului bisericii. Am mai pus atunci o amintire frumoasă pe un raft interior. Și îmi răsună în minte delicatul refren al unui cântec al Alexandrei: Ceva se întâmplă cu noi, ceva se întâmplă cu noi .....

-//-

Mă uit la fotografiile ei. Pot să vă confirm că mă întâlnesc în fiecare zi cu ea și povestim. Puțin, dar povestim.

Bună dimineața, Anca! Începe o nouă zi. Sunt la fel de distrat, la fel de haotic. Îmi pun cămășile pe umeraș, cum m-ai învățat, încerc să evit dulciurile seara și nu amestec carbohidrații cu carnea. Mașina de spălat tot clipește, nu știu ce are. Dacă îmi doresc ceva, este să pot să îți dau măcar un telefon. Să îți spun cât de mult îmi lipsești. Noi, aici, funcționăm cât de cât rezonabil. Victor e bine și aștept telefonul acela în care să mă anunțe că vei fi bunică. Radu se maturizează. A nins la sfârșit de februarie, dar vine primăvara și o să mă plimb prin pădure. Așa cum făceam noi. În fiecare duminică la 10:23 mă gândesc la tine. Te iubesc.