Dragul meu tată, tu, pe care mulți te cunoșteau ca „Árpi bácsi”, erai un om calm și de bună dispoziție. Mulți spuneau că ai fost cel mai simpatic ospătar din Târgu Mureș. Aveai mereu un cuvânt bun pentru toată lumea, pe toți îi făceai să râdă și aveai o glumă pentru orice subiect.

Te-ai născut în Dămieni în 1955, iar în 1970 te-ai mutat la Târgu Mureș, unde ți-ai învățat meseria de ospătar. De-a lungul vieții tale ai lucrat în mai multe restaurante renumite din oraș, cum ar fi Oroslan, Favorit (Pufoaica) sau La Mitica. Îți iubeai munca ta și oamenii. În cei 42 de ani de carieră ca ospătar ai lucrat întotdeauna cu pasiune, până în ultima zi de muncă. Cum ai reușit să faci asta? Odată ai povestit astfel: „Nimeni nu vine la un restaurant să audă un ospătar cum se plânge de problemele personale. Alea le las la ușa de la intrare, indiferent ce se întâmplă acasă. Oamenii vin să se simtă bine la restaurant și eu asta încerc să fac. Să se simtă și mai bine. Cred că aceasta este cea mai mare satisfacție. Nu-mi trebuie nici bacșiș, nici nimic altceva, decât să văd că pleacă de lângă mine mulțumiți și satisfăcuți.”

Acasă erai întotdeauna plin de glume și povesteai mult. Nu era zi în care să nu râdem sau să nu povestești ceva interesant. Îți plăcea natura, adesea mergeam împreună să explorăm pădurea și să culegem ciuperci. Ți-ai păstrat această pasiune chiar și în anii de pensionare, când mergeai la plimbări lungi cu câinele tău, Manó.

Amintirea ta va trăi veșnic în inimile noastre.

Kedves édesapám, te, akit sokan úgy ismertek, hogy „Árpi bácsi”, egy nyugodt, jó kedélyű ember voltál. Sokak szerint te voltál a legszimpatikusabb pincér Marosvásárhelyen. Mindenkihez volt egy jó szavad, mindenkit megnevettettél, minden témához volt egy vicces hozzászólásod is.

Deményházán születtél 1955-ben, majd 1970-ben beköltöztél Marosvásárhelyre, ahol megtanultad a pincérséget. Életed során több nevezetes vendéglőben dolgoztál Marosvásárhelyen, mint az Oroszlán, a Favorit (Pufajka) vagy a La Mitica. Szeretted a munkádat és az embereket. A 42 év pincérség alatt mindig szenvedéllyel dolgoztál, egészen az utolsó munkanapodig. Hogyan tudtad ezt elérni? Egyszer így meséltél erről:

„Senki sem jön egy étterembe, hogy meghallgassa, ahogy a pincér a személyes problémáiról panaszkodik. Azokat az ajtóban hagyom, bármi is történjék otthon. Az emberek azért jönnek, hogy jól érezzék magukat az étteremben, és én ezt próbálom megtenni. Hogy még jobban érezzék magukat. Úgy gondolom, ez a legnagyobb elégedettség. Nekem semmi másra, még borravalóra sincs szükségem, csak hogy lássam, elégedetten távoznak tőlem.”

Itthon is mindig viccelődtél és sokat meséltél. Nem volt olyan nap, hogy ne nevettünk volna vagy ne meséltél volna egy jó történetet. Szeretted a természetet, sokat jártunk együtt az erdőben barangolni és gombászni. Ezt a szenvedélyedet megőrizted nyugdíjas korodban is, amikor már Mánó kutyáddal sétáltál nagyokat.