O tuse sâcâitoare, din senin. Neobișnuită și, totuși, fără îngrijorare, pentru cineva ca el, cu sănătate de fier. O vară cu vacanță de neuitat: entuziasm, bucurie, oameni dragi.

O nuntă frumoasă la care nu a mai dansat. Neobișnuit și îngrijorător pentru cineva ca el, sufletul petrecerii. Oboseală. Tusea nu trece.

- Trebuie să mergem la doctor, să îți dea ceva ca să treacă. Inima excelentă, ca de obicei. Poate un pic solicitată de la tuse. Niște pastile.

26 noiembrie, ziua lui de naștere. Mergem să-l sărbătorim. S-a scuzat că nu poate avea grijă de grătar. E obosit și s-a dus să se întindă un pic. Nopți cu nesomn.

- Ceva nu e în regulă, nu reușește să mai doarmă.

Începutul lui decembrie:

- Nu mă simt bine. Vreau să merg la spital.

La spital:

- Alo, ce faci? Venim la tine. Ce vrei să-ți aduc?

- Ce să vrea tata? Nu vreau nimic, am de toate.

- Hai, gândește-te, poate o prăjitură, ceva să îți placă...

- Bine, uite o savarină aș mânca!

Se mișcă prin salon în halatul lui verde. E vesel și glumeț:

- Ce, ăștia sunt „faultați”, stau la pat cu lucruri grave, oameni chinuiți tare...eu nu sunt așa! Să vedem ce e și plec de aici.

E bine. Nu e bine. E rău. Alt spital. Spital greșit. CT. Pneumologie. Cancer pulmonar cu metastaze. Nu se poate face nimic. Poate vreo 10 zile. Poate doar paliative.

- Du-mă acasă.

În halatul verde. Se mișcă prin casă. Cățelul se bucură să îl vadă. Nu mai sare pe el, doar stă cuminte lângă pat. Mai iese pe afară. Merge la tataie:

- Să ai grijă de fetele mele, tată, să nu le lași pe drumuri!

Nu reușește să mai mănânce mare lucru. Nu îi e foame. Sărbătorile:

- Și eu ce mănânc acum?

Se deplasează cu greu. Oamenii vin să îl vadă. Foști colegi pe care nu i-a mai văzut de mai bine de 20 de ani. E uimit și impresionat:

- Uite ce lucru extraordinar fac eu!

Nu mai iese din cameră:

- Ridică-mă la geam să văd ghioceii!

Nesomn.

– Poţi să dormi, dacă vrei. Stau eu lângă tine. 

– Tu crezi că tata nu doarme pentru că nu stă cineva lângă el?

Vine ambulanța. Metastaze. Nu mai au unde să îi facă perfuzii. Și, totuși, cum de mai trăiește?! Tensiune de aviator.

- Inima mea e sănătoasă. Să i-o dea cuiva care are nevoie...

- Să știi că te iubesc.

- Știe tata. Și tata te iubește mult! 

Februarie. Ultima dată când îi aud vocea:

- Să nu stai, tată, acolo, în frig, mai bine îți dai demisia!

Aniversarea mea de 25 de ani. Cine aduce daruri? ...în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea... Ca un somn lin, mult așteptat. E senin și în pace. 

La marginea tuturor amintirilor fragmentare și subiective pândește curiozitatea despre cine a fost omul acesta despre care știu multe și totuși nu destul. Un om care și-a văzut de treaba lui, care a fost admirabil de onest și dureros de nedrept, plin de voioșie și de o tristețe adâncă și enigmatică, singur și adeseori înconjurat de prieteni dragi... Pe piatra lui funerară stă scris Căutați-mă în amintirea voastră!, căci acolo râde, glumește, meșterește, răspunde la telefon... De acolo de sus se uită cu dragoste la noi trei - mama, Maria și eu. Cândva ne vom reîntâlni și ne vom cunoaște mai bine, sunt convinsă. Până atunci, rămâne mereu în amintirea noastră - cel mai iubit dintre pământeni -, Alexandru-Tomiță-Sandu, tatăl meu.