Tataie, au trecut aproape 9 ani de când ai plecat și chiar dacă au trecut anii ăștia, încă mai sper că nu e adevărat. E greu când oamenii dragi pleacă, inima se rupe și parcă o parte din ea vrea să plece cu ei sau poate chiar pleacă… Îmi amintesc șocul ce l-am avut când am auzit că ai plecat. Tu erai tatăl meu puternic, tu erai stâlpul meu, tu erai Acasă, dar nu ai mai putut și ai plecat… Mă doare cel mai mult că nu am știut cum să-ți fiu alături, să-ți dau putere și poate așa am mai fi câștigat timp, poate… 

Ce frumos ar fi fost dacă am fi avut mai mult timp. Mai mult timp pentru a veni acasă, să te găsim acolo cu zâmbetul pe buze. Mai mult timp pentru a-ți asculta amintirile din copilărie. Mai mult timp pentru a te îmbrățișa. Mai mult timp să fim împreună. 

Tu, tataie, ne-ai învățat cât de importantă e familia și că oricât ar fi de greu, ajutorul îl găsești în sânul ei. În tine mereu găseam rezolvare la orice problemă și știm cât de mult înseamnă înțelegerea pentru tine. Te-am văzut cu câtă dedicare ți-ai ajutat părinții, frații și copiii, nimic nu era prea greu pentru tine când era vorba de ei. Tu ne-ai arătat că există bine în toți oamenii și că toți merită o șansă în plus. Nu era o fărâmă de egoism și răutate în tine... poate din motivul acesta te-a vrut Dumnezeu aproape de El. 

Noi, familia ta, te vom păstra cu noi tot timpul, pentru că tu ești parte din noi. Îți mulțumim că ai fost tatăl nostru și că ai avut grijă de noi. Te iubim mult, mult!