22 de ani... atât a durat viața fratelui meu, Horia, care s-a zbătut să mai trăiască încă un pic, și apoi încă un pic, până când într-o noapte, cancerul l-a lăsat fără suflu.

A murit demn și, sper că liniștit, cu capul pe perna spitalului, cu telefonul aproape, și un ultimul mesaj trimis logodnicei lui, chiar de ziua ei. 25 noiembrie 2006...

Liniștea îi venea din suflet, o transmitea prin ochii lui mari și mereu zâmbitori. Nu știa exact prin ce trece, nu știa decât durerea din corp și spera ca ziua de mâine să îl apropie de ceea ce îi plăcea cândva să facă. Tot ceea ce putea să facă un tânăr la 22 de ani. Să meargă pe munte, la concerte Urma și Luna Amară, să asculte Kumm în mașină cu sora lui, să alerge prin Bucureștiul ticsit, să iubească la nebunie...

Îi plăcea Jim Morrison, chitara, baschetul, îi plăcea să călătorească cu Caty, iubita lui, să meargă în Vamă cu prietenii, la concerte Iris și la Lăptăria lui Enache. Tocmai își terminase facultatea și explora mediul ong-ist. Dar unele lucruri nu mai apucă să fie făcute niciodată... Rămân suspendate, undeva, între două sau mai multe lumi. Așteaptă să fie scrise sau plantate. Cu speranța că ajung la locul potrivit.

Dor de tine, Horia.