Copacul plantat este în amintirea prietenei mele Adina, cu care am râs cel mai mult, cu care am locuit în primii ani de muncă, care era o rază de soare și un balsam pentru suflet. Mereu veselă, optimistă, cu un râs molipsitor și o vorbă bună. Umărul pe care am plâns când mi-a fost greu și de care m-am sprijinit când aveam nevoie de încurajare și validare.

A plecat mult prea devreme dintre noi, într-o zi însorită de 17 noiembrie a anului 2010, lovită de o mașină. Mergea în drum spre muncă și își făcea planuri pentru nunta perfectă pe care urma să o aibă în 2011 și unde trebuia să îi fiu domnișoară de onoare. Destinul sau, poate, chiar ea, a vrut să mă căsătoresc cu cel care urma să îi fie ei soț și nu a mai apucat, ca să avem grijă unul de altul și să ne amintim frumos ce om minunat a fost ea. 

Dragă Adina, îmi e dor de tine, îmi doresc să îți fie bine și să ne revedem, ca să râdem cu poftă! Te iubesc!