„Nu de moarte mă cutremur,/Ci de veșnicia ei!” sunt doar două dintre versurile cu care ne testa cunoștințele de cultură generală, duminica la masa în familie, pretext pentru a depăna amintiri de pe meleagurile copilăriei de la Nehoiașu și pentru a ne încânta cu jovialitatea sa cu care privea atât viața, cât și moartea.

Iubitor de oameni, de animale și de natură, Jean – cum îl numeau prietenii - a reușit să aducă în sufletele tuturor acea lumină a speranței și sentimentul profund al binelui. Glasul său blând răsună în urechile și casele noastre ori de câte ori simțim nevoia unui îndemn sau a unei alinări, iar spiritul său optimist ne dă forța de a trece peste cele mai grele obstacole.

Iubirea sa ne călăuzește pe toți ai săi să căutăm a-l simți în tot și în toate, căci veșnicia nu s-a așternut în gândurile și sufletele noastre.

Recunoscători pentru tot ce am trăit alături de tine, Icule, odihnește-te așa cum îți făcea plăcere, în ciripit de păsărele, la umbra mesteacănului tău!