La sfârșitul lunii ianuarie 2018 am aflat că eram însărcinată, dar ca exista un risc pentru sarcină din cauza unui hematom aflat în apropierea zonei în care se dezvolta embrionul. Am început tratamentul recomandat de doamna doctor, iar peste o săptămână i-am auzit cu bucurie bătăile inimii și am aflat că hematomul se resorbise parțial. Aveam planificată o vacanță în afara țării și mi-am întrebat medicul dacă ar fi mai bine să o anulez sau nu. Mi-a spus că pot pleca. Urma să ne revedem peste o lună.

Pe 26 februarie 2018 am ajuns la Camera de Gardă din cauza unor dureri abdominale puternice. Era o dimineață de februarie cu ninsoare abundentă, iar soțul a deszăpezit cu greu mașina. Și-a pierdut atunci verigheta. La spital am aflat că inima copilului nostru încetase să bată cu două săptămâni înainte. 

Peste o zi a avut loc intervenția chirurgicala. Peste câteva săptămâni, în noroiul din locul unde fusese parcată mașina în acea zi de sfârșit de februarie, soțul a văzut ceva strălucind - era verigheta lui.

Am trăit tristețe și furie și regret și vinovăție și lipsă de sens și disperare. Eu punându-le în cuvinte, iar el în tăceri.

Am trăit cu frică cea de-a doua sarcină.

Am trăit cu tristețe fiecare început de an.

Amandoi simțim că parcursul nostru ca părinți a început cu el sau ea. Nu știm dacă a fost băiețel sau fetiță. Nu știm cum ar fi arătat… cum ar fi vorbit... cum ar fi alergat. Nu am avut cum să ne luăm la revedere. Nici cum să îl declarăm copilul nostru. Nici cum să îl îngropăm.

Ne dorim să plantăm un copac în amintirea primului nostru copil. Ca un semn de iubire, de neuitare, de recunoștință. Datorită lui suntem părinții de astăzi.