„Grief is the price you pay for love, but it’s worth it a million times”, spune o replică dintr-un film, când personajul principal pierde un părinte. 

Am crescut în grija lor, a bunicilor, ca majoritatea copiilor din vremurile alea. Au fost mentori, ocrotitori, îndrumători, profesori, părinți, bunici, toate laolaltă. 

Am trăit copilăria alergatului desculță pe caldarâm, a culesului de iarbă și buruieni pentru orătăniile din curte, a hrănitului puilor de găină ținându-i în brațe, a călăritului câinelui, săpatului grădinii și a plăcintelor aburinde ale bunicii.

Bunilul meu …. „bătrân” în mintea mea de copil din momentul în care l-am cunoscut, era un om înțelept, cu sute de cărți citite, echilibrat, impunător, carismatic, cu o privire blândă și caldă, cu o răbdare infinită și cu grijă. Grijă să mănânc - îmi tăia felia de pâine, cu unt sau orice altceva, în pătrățele mici; grijă să mă îmbrac ca să nu răcesc, să știu, să cunosc.

A fost primul meu profesor de franceză: „le pied” îmi spunea, iar eu repetam după el, „les oreilles”. Și tot așa.

Ducea o viață ce mi se părea normală atunci, dar privind cu ochi de adult, acum o văd ca pe un tumult de evenimente, ce ar fi clătinat orice om. 

Născut înainte de al Doilea Război Mondial, în Sâmbotin, un sătuc mic de la poalele munților Vulcan, a fost primul copil dintre cei patru, doi băieți și două fete. S-a străduit să termine liceul, trecând de multe ori desculț peste dealuri, învățând noaptea la lumânare sau lampă cu gaz și mâncând din turtă de mălai. Apoi a urmat cursurile universitare la București, când în anul III a fost arestat de comuniști și închis în una dintre cele mai urâte închisori ale vremii. După un an și jumătate, întors acasă, a reușit să termine studiile în alt centru universitar, pentru că Bucureștiul nu i-a mai fost permis. 

Al Doilea Război Mondial l-a „chemat” pe front. Vorbea foarte puțin despre toate astea, sau aproape deloc. Amintirile vremurilor, pesemne că erau încă dureroase pentru el. 

Apoi, la vârsta la care lucrurile urâte se terminaseră, pierde unul dintre copii, răpus de o boală care atunci nu avea leac.

Rămâne același om corect, drept, neclintit, cu aceeași îmbrățișare caldă și bunătate în privire. Ne crește, pe mine și pe surorile mele, împreună cu bunica. Eu și mijlocia i-am fost în grijă până la 7 ani, apoi în vacanțele de vară, iar cea mică până a intrat la facultate. Ne învață, ne muștruluiește, ne ascultă, ne înțelege și ne dă sfaturi.

Rămâne singur după ce eu termin facultatea. Iar de atunci, timp de 20 de ani, în fiecare lună îmi alegeam câte un weekend în care să-l vizitez. Îmi făcea bine să îl văd, să-i vorbesc. La 92 de ani pierde un picior, nu prea mai vorbește, ci doar ascultă. 

Stăteam de multe ori pe marginea patului și îl țineam de mână ca atunci când eram copil. Nu ne spuneam mare lucru, dar momentele alea îmi erau și îmi sunt atât de prețioase. 

Cu timpul, cea mai mică dintre surori și omul ei, iar apoi tata, s-au adăugat întâlnirilor de familie lunare de la casa bunicului. Îi puteai simți bucuria când ne vedea pe toți cu el. Îi era suficient să ne știe acolo. 

Bunilul spunea cele mai frumoase povești. Avea o voce caldă, așezată și amintirile din copilăria lui îmi bucurau serile primilor ani de viață. Asta, după ce îmi citea din Creangă sau alt autor român. Mai târziu am aflat că multe erau inventate de el. 

Vă spun una dintre ele:

„Se făcea că noi, copiii, ne adunam pe acasă în timpul verii, după ce terminam munca la câmp. Ne jucam și noi, dar joaca însemna mai mult să alergi după animalele duse la păscut sau să te hârjonești până când se usucă otava pe coama dealului. 

Iarna era mai bine, că muncile nu erau atât de grele și aveam doar grija animalelor din bătătură; eu - și a fraților mai mici. 

Când mergeam la școală, luam în desăguță câteva merinde și caietele, iar după ore veneam repede acasă, pentru că aveam de lucru.

Mama Lina ne aduna la masă și ne turna în străchinuță fiertura de buruieni sau laptele cu mămăligă. Dulciuri nu prea aveam, ne mai făcea din când în când o turtă de mălai. Tata era croitor și făcea ițari pentru bărbații din sat. Rămăsese cu un picior beteag după Primul Război Mondial. 

Într-o seară de vară, ne adunaserăm acasă cu toții și ne așezaserăm în jurul vetrei, așteptând să vină și mama ca să luăm cina. Flacăra lămpii de gaz pâlpâia încet și în tufele din curte începeau să se vadă licuricii. Atunci am zărit-o venind îngrijorată dinspre grajdul calului.

-  Copii, calul nu a venit acasă. Mitule, du-te tu de-l caută!

Unde să îl caut? se întreba mintea mea. De unde să știu eu pe unde o fi? 

M-am ridicat de pe scăunelul cu trei picioare pe care stăteam la masa mică și rotundă și am pornit înspre deal. Curtea era mare, aveam un pleat cu zarzavaturi și unul cu fân și otavă. După ce o străbăteai, te aștepta pădurea. Așa că am sărit gardul mic de lemn din capătul curții și am început să mă strecor printre copaci. Încă mai era puțină lumină, dar soarele se lăsase după frunziș.

Aveam vreo 10 ani, nu mai mult, și ascultam toate foșnetele. Am traversat culmea dealului și îl strigam încet pe Murgu, dar nu auzeam nici un nechezat de cal. Am mers încet, făcând cât mai puțin zgomot. Cămașa albă, lungă până la genunchi, legată la brâu cu o cingătoare mică, mi se lipise de picioare și parcă mergeam mai greu. Așa am străbătut prima pădure. 

Deodată, în fața mea se deschise o întindere mare de apă. Ajunsesem la Lacurile Mari. Mă mai jucasem pe aici cu copiii din sat, dar acum era atât de pustiu și încremenit, încât ți se făcea frică. M-am uitat de jur împrejur, dar nu am zărit nici urmă de cal. 

Așa că am mers mai departe pe lângă lac, prin iarba care începuse să se umezească de la lăsarea serii, iar firele mai lungi să se lipească de glezne. Am luat-o la fugă prin poiană, pentru că pe cer deja începeau să se vadă stelele. 

Să tot fi fost trecut de 9 jumate când am ajuns la Lacurile Mici. Am ieșit încet din pădure și, în depărtare, îl văd pe Murgu păscând pe malul lacului. De bucurie am pornit spre el. Când, deodată, auzii un foșnet dintr-un luminiș mai îndepărtat. M-am uitat într-acolo și, în tufiș, se vedeau doi ochi roșii care mă priveau. Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene și cum picioarele nu mă mai ascultă. Era lupul! 

M-am uitat la el, apoi la cal și am rupt-o la fugă spre Murgu. Am sărit în spatele lui și am țipat din toți rărunchii:

- Dii, Murgule, dii! 

Iar calul a rupt-o la fugă cu mine în spinare. Abia după ce am ieșit din poiana și din pădure, când am văzut Lacurile Mari, inima mi s-a mai potolit. Am ajuns acasă cu calul nevătămat și l-am băgat în grajd. I-am dat să mănânce și să bea apă, pentru că era istovit. Eu nu am mai putut mânca în seara aia și am dormit ca un prunc pe prispa casei”.

După ce încheia, eu îi strigam: „Mai spune o dată! Încă o dată!”

Și îmi spunea aceeași istorioară și de șase ori, până când adormeam.

Apoi, toate întrebările care începeau cu „de ce”, i le adresam lui: „De ce plouă?” „De ce acum e frig?” „De ce zboară fluturii?” Mă lua cu el pe munte, făcea pașii mici, constanți, ca să mă pot ține după el și raspundea bombardamentului meu de întrebări: „De ce ciuperca asta nu e bună și asta e bună? Dar asta?” De cel puțin douăzeci de ori. Răspundea de fiecare dată cu același calm, blândețe și cu un zâmbet ușor pe chip. 

Păstrez amintirea dragă a omului care m-a iubit necondiționat, care m-a crescut cu răbdare, m-a învățat să ridic fruntea sus și să merg mai departe. 

Îmi este exemplu și model; imaginea a ceea ce înseamnă curaj, verticalitate, hotărâre, determinare, stăpânire de sine. Este motiv de mândrie si orgoliu. De la el am învățat respectul și demnitatea. El îmi este punct de referință. 

„Trăiește”, Bunilule, mai mult decât o să trăiesc eu!