Era o dimineață rece de iarnă când s-a născut Pișcotel - 4 Februarie 2019. 

Eu nu am fost acolo să-l primesc pentru că din motive medicale am avut nevoie de anestezie generală cu intubație ceea ce a făcut ca apariția lui în această lume să fie precum un vis, un vis care a durat puțin peste 1 an. 

După ce mi-am revenit, am început ușor, ușor să mă ocup de el și pe zi ce trecea îl iubeam și mai tare deși inițial simțeam o vinovăție stranie față de sora lui mai mare. 

Pișcotel creștea de la o zi la alta, iar noi ne bucuram de fiecare abilitate pe care o căpăta. A fost un băiețel precoce și grăbit aș spune, din punct de vedere motric și nu numai, căci la 1 an deja mergea, rostea câteva cuvinte și te privea fix și cu atenție ori de câte ori cineva discuta ceva serios cu el. Avea o capacitate de a înțelege lucrurile ieșită din comun pentru vârsta lui și de multe ori aveai impresia că ar vrea să-ți ofere un sfat, însă era prea mic pentru a se exprima în cuvinte. Făcea multe ghidușii cu surioara lui mai mare și era genul de băiețel ștrengar, pus pe șotii. Pe cât era de mic, pe atât era de empatic, darnic și înțelept, precum un bătrân trecut prin viață. El mereu avea ceva de oferit sau de împărțit: fie o jucărie surioarei lui sau altor copii, fie un măr… merele erau preferatele lui. 

Pișcotel a adus în viața noastră multe lecții și învățăminte: el ne-a învățat că dragostea nu se împarte, ci se înmulțește oricât de mulți copii ai avea, tot el ne-a învățat iubirea necondiționată și ce înseamnă cu adevărat empatia și, cel mai important, că iubirea este veșnică indiferent de locul în care se află fiecare dintre noi. 

La 1 an, în urma unei bronșiolite, a rămas cu o insuficiență cardiacă. Inițial nu ne-am panicat, însă observam pe zi ce trecea că obosea, plângea, nu mai mânca și suferea. Pentru că se născuse cu un defect de sept atrial și era sub observație ne-am dus cu el la un control cardiac de rutină. În ziua aia toată lumea noastră s-a năruit pentru că Pișcotel a primit un diagnostic crunt și odată cu lumea noastră s-au năruit și visele, speranțele, copilăria și viața unui băiețel, a băiețelului nostru, Mihai Alexandru sau bebe Pișcotel, așa cum mulți dintre noi încă îl mai alintăm. Avea cardiomiopatie dilatativă, o malformație gravă a inimii. Deși am pornit o luptă crâncenă contra cronometru pentru a-l salva destinul lui era deja scris. 

Dacă la naștere nu am fost lângă el să-l țin în brațe și să simtă căldura mamei lui, la plecare a fost nevoie de brațele mele. Pișcotel și-a dat ultima suflare la mămica lui în brațe, iar trecerea i-a fost pe cât de lină, pe atât de dureroasă. La 1 an și 2 luni, în data de 12 Aprilie 2020, s-a stins într-un spital din Germania lăsând în urma lui multă durere, multe întrebări fără răspuns și un dor enorm care crește de la o zi la alta. 

În brațe mi s-a pus un corp plăpând, dar mai greoi decât era el în mod normal, un corp mic, plin de vânătăi, un corp chinuit în care pentru puțin timp a trăit un suflet de copil, copilul meu, băiețelul pe care mi l-am dorit dintotdeauna, un băiețel minunat, bun și cu o soartă pe care niciun copil din lumea asta nu o merită. Am rămas cu brațele goale și cu o gheară pe inimă mult timp. În 3 ani ne-am obișnuit cu durerea, însă dorul e nemărginit. 

Și-a plecat în miez de noapte

Ispășit de-a sa durere,

Ocrotit de brațe calde

Și a mamei mângâiere. 

Pică lacrima greoaie

Din ochii părinților,

Rămas bun, plec în visare

Și pun stop suferințelor. 

Un copac noi vom planta

Cu lacrimi de dor îl vom uda.

Să crească mare cum tu n-ai apucat

Căci moartea prea repede din brațe ni te-a luat. 

Inima ta va bate veșnic în inimile noastre! Te vom iubi o veșnicie, Pișcotelul nostru drag, și nu ne ajunge o viață să-ți mulțumim că ne-ai ales să-ți fim părinți!