Cu optimismul unui veritabil Învingător, prietena mea de Cancelarie, de tinerețe, de împliniri, de tristeți inevitabile, Mariana Gavrilă, profesor de vocație, părea să ne spună tuturor, cu discreție, că viața e un șir nesfârșit de țărmuri, de certitudini succesive, de descoperiri spectaculoase... Părea că Timpul e EA însăși, măsurat în nesfârșite dăruiri pline de noblețe și generozitate, adunate într-o viață dăruită Celorlalți (familie, prieteni, elevi). Dumnezeu s-o odihnească! (Mariana Ionescu)

Cred ca Marianei i-ar fi plăcut să aibă copacul ei chiar aici, la Brașov, locul pe care l-a iubit și a cărui istorie a cunoscut-o și a împărtășit-o elevilor ei cu multă rigoare. Acest copac este, cu siguranță, un mod discret de a împleti „istoria" personală cu „istoria" orașului, un mod de a uni pământul cu cerul și de a fi astfel mai aproape de ea. Dumnezeu să o odihnească în lumina Lui! (Cornelia Stroe)

O prietenă mai mare, cu multă experiență de viață, foarte sinceră, care m-a copleșit cu bunătatea ei, empatică, știind perfect să-mi fie alături și în situații dificile și să se bucure din suflet când mi-a fost bine. Atâta bunătate a avut, încât nu a vrut să mă supere să știu că e bolnavă tare. Avea niște valori morale foarte clar definite, izvorâte din credința creștină, dar și educația din familie și din relația de cuplu. (Paula Pescaru)

Ce simbol mai potrivit pentru prietena noastră, Mariana Gavrilă, decât un copac? E omagiul nostru discret pentru tinerețea ei perpetuă, pentru forța și vitalitatea ei, pentru caracterul ei tenace și răzbătător, pentru dăruirea față de ceilalți, pentru dragostea ei față de rădăcini, pentru efortul necontenitei creșteri în spiritul căreia și-a educat și elevii. Este și semnul dorului nostru, al dorinței ca amintirea ei să aibă viață veșnică... (Dana Mocanu)

Sunt oameni care ne iau inimile și ni le pun la adăpost, oameni alături de care soarele e mai strălucitor și nopțile au mereu pe cer măcar o stea, oameni în preajma cărora tăcerea e plină și cuvintele au mereu sens. Pe acei oameni îi numim prietenii noștri și i-am vrea mereu lângă noi. Un asemenea om a fost, pentru mine, Mariana. Mai întâi, a fost profesoara mea de Istorie. Alături de ea, trecutul se transforma în prezent, în poveste cu rost, pe care o împărtășea cu pasiune, cu inteligență, cu infinită răbdare, cu exigență. A devenit apoi colega mea, însoțindu-mi alt fel de descoperiri, bucurându-se alături de mine de toate reușitele mele. Nu știu când, pe parcursul întâlnirii noastre, a devenit prietena mea. Ce știu este că am simțit-o parcă dintotdeauna la o bătaie de inimă distanță de inima mea. 

Oricât de mult i-am iubi, nu putem da Timpul nici înainte, nici înapoi pentru prietenii noștri. Cu atât mai puțin, nu îl putem opri. Dar amintirea lor ne aparține și o putem face să dureze. Iar într-un trup vegetal, de mesteacăn subțirel, cu tulpină argintie și frunze asemenea unor inimi de jad, amintirea lor își va trage seva din dorul nostru și va crește, povestindu-le și altora despre cei pe care i-am iubit. (Ioana Clara Enescu)