Tatăl meu a fost un om deosebit, de la care aș fi avut încă nevoie să învăț multe. A plecat mult prea devreme dintre noi, într-un moment în care începusem să reconsider tot ce înțelesesem despre viață până în acel punct.

A fost o persoană foarte sensibilă, însă puternică și săritoare pentru cei dragi din jurul său, grijuliu însă atent să îți ofere spațiul de care aveai nevoie pentru trăirea emoțiilor și formularea propriilor concluzii. Tata era acea persoană pe care mă puteam baza în orice condiții, lângă care mă simțeam în deplină siguranță.

„Rolul părintelui este să facă în așa fel încât copilul lui să fie mai bun decât a fost el", zicea. Iar el a reușit asta: a fost primul din familia lui care a terminat o facultate, cu mari sacrificii și fără ca părinții să știe că se pregătea pentru examen; a obținut permisul auto după Revoluție, la o vârstă destul de înaintată (>40), ceea ce arată dorința lui de a se autodepăși, de a evolua mereu! Atât de mult mi-aș dori să îi pot spune cât de mândră sunt de el!

Amintirea probabil cea mai dragă sufletului meu și cea care m-a făcut să iubesc muntele este legată de o excursie de o săptămână prin țară, când aveam cam 10 ani. Ne-am cazat la Bușteni în vacanța de vară, tata luase de curând permisul auto, iar în fiecare zi plecam spre o nouă destinație. Așa am ajuns pentru prima oară la Sighișoara, Sfântu Gheorghe, Borsec, lacul Sfânta Ana, Agnita. Toate locurile aveau ceva magic pentru sufletul meu de copil, încântat de experiențele care îi erau oferite.

Îmi amintesc cu drag cât de relaxat se simțea în mijlocul naturii. Faptul că nu a reușit să exploreze mai mult lucrurile care îi aduceau bucurie m-a făcut să înțeleg cât de important este să nu uiți să ai grijă și de sufletul tău, astfel încât la fiecare plimbare îl port și pe el cu mine în gând și suflet.

Dragă tata, aș vrea să știi că regret multe, dar în special timpul cu tine care mi-a fost răpit, experiența de viață și înțelepciunea ta, care nu îmi mai sunt accesibile. Vreau să cred că mă vezi de acolo de unde ești, că mă privești cu mândrie și încredere și că m-ai iertat pentru toată nepriceperea mea de a-ți arăta cât de mult însemni pentru mine. Eu îți mulțumesc pentru iubirea discretă, sprijinul necondiționat și tot ce am trăit alături de tine! Te iubesc și mereu o voi face! 

Sora mea: Mereu glumeț, descurcăreț, grijuliu, iubitor și înțelept. De multe ori mult mai răbdător decât ar fi fost mulți alții în locul lui. Așa era Tata. Ne-a oferit tot, ne-a învățat mereu lucruri noi și ne-a oferit lecții de viață importante. A avut grijă să ne fie mereu bine și ne-a susținut necondiționat în tot ceea ce am ales să facem în viață.

Îmi pare rău, Tata, că nu am lăsat să iasă la suprafață tot ceea ce m-ai învățat. Întotdeauna mi se părea că timpul nostru este nesfârșit și că "lasă că avem timp"... Sper că de acolo de sus ne vezi și îmi doresc din suflet să te facem mândru. Plecarea ta a lăsat un gol imens, ne lipsesc dragostea, sfaturile și înțelepciunea ta. Ne lipsesc glumele tale și vocea ta. Ne lipsești cu totul! Te păstrăm în sufletele noastre, te iubim și te vom iubi mereu!

Mama: Cât mi-aș dori să luăm totul de la capăt, acum, când prin înțelepciunea vârstei am realizat că lupta orgoliilor nu duce nicăieri...Ai plecat când, în sfârșit, ajunseserăm să vorbim aceeași limbă, să ne înțelegem unul pe celălalt...De aceea nu concepeam plecarea ta, ceea ce, poate, te-a supărat...Regret, și o voi face până în ultima clipă, că nu am reușit mai devreme să spargem unul altuia ”platoșele” în care ne-am încătușat iubirea, sufletele, pentru a da frâu liber sentimentelor...Așa am fi fost mai fericiți, ne-am fi bucurat mai mult timp de ceea ce aveam: unul pe celălalt, copiii și realizările noastre! Dar..."dă, Doamne, omului mintea cea de pe urmă!". Te-am iubit și te voi iubi mereu, pentru ceea ce erai, pentru sensibilitatea și sufletul tău bun și îmi pare nespus de rău că nu ți-am arătat mai mult, pentru că meritai! Ești în sufletul și în gândurile mele și sper ca atunci când ne vom revedea să știu că, de acolo, de sus, mi-ai auzit spovedania!