Bună, mami! Sper că ești bine și ție nu îți este dor de mine!

Mă așteptai mereu acasă cu flori sau cu ceva bun de mâncare. Și cu un strop de dragoste pus în absolut orice. Și tot ce făceai tu era bun. Acum, acasă este lumina stinsă când vin. Și frig. Nu mai miroase a foc făcut în soba, nici a pâine caldă, nici a flori. Tati nu mai face glume. Miroase, în schimb, a lumânări. Și a tămâie. Și-ți flutură doliul-n ușă.

Îmi este teamă să nu îți uit glasul. Sau gesturile. Sau că hainele nu vor mai avea mirosul tău. Mi-este teama de întuneric și de viața asta nouă. Fără tine. Și sună atât de ciudat, nici măcar nu o pot numi „viață”. Este o stare de letargie în care aștept să te întorci, să îmi zâmbești, să mă faci să râd sau să îmi spui că mă fac urâtă dacă mai plâng. O stare de DOR, în care aș vrea să te îmbrățișez și să rămân acolo, să mă fac mică, la fel ca atunci când aveam vreo problemă și erai singura care găsea o soluție. O stare în care încă aștept să sun seara la spital, să aflu cum te simți. Să îmi spui că vrei în pachet „presa curentă”. Și struguri. Promit să iți tot dau struguri! Cu degetul, așa cum m-ai învățat că se fac promisiunile. 

Mi-ai zis mereu că sunt o luptătoare. Fie că mă durea burtica sau că aveam de învățat la fizică. „Hai, mami, tu ești o luptătoare, trecem noi împreună și peste asta!”. Pentru că ai fost - și îmi place să cred că ești cea mai bună prietenă a mea și omul care mă cunoaște mai bine decât voi putea eu să o fac vreodată. Te sunam pe drumul spre muncă; de la cumpăraturi, când nu știam ce să mănânc: „păi și eu de unde să știu, măi, mami, ce vrei tu să mănânci, de ce ai tu poftă?”, apoi îmi sugerai ceva și era cea mai bună idee; când voiam să-ți spun vreo glumă – deși nu mă considerai mereu amuzantă; când îți povesteam despre vreun băiat sau ce vacanță mai plănuiesc.

22 noiembrie, am împlinit 28 de ani, Mami. Am venit să te vizitez de ziua mea. Mă bucurasem de veștile bune din weekend și speram să facem sărbătorile acasă. Ba chiar iți și gătisem. Nu iți plăcea mâncarea din spital. Nici nu-i de mirare. Am venit să-mi spui „La mulți ani!”. Și nu ai mai putut vorbi. Nu mă puteai nici privi. M-am speriat, dar am sperat. Știam că ești și tu o luptătoare!

24 noiembrie. Ai deschis ochii și ai ridicat puțin mâna spre mine. L-am sunat fericită pe tati. O să îți revii, mami, am incredere-n tine!  

25 noiembrie. 15:26 – Spital Bagdasar, rămâneți pe fir. La 15:15 ți-au constatat decesul. Nu am știut exact ce înseamnă asta. Sau nu am crezut. Am implorat să îți mai simt o dată trupul cald. Și m-au lăsat să urc. Pe patul tău era întins un cearceaf. Și am crezut că te-au mutat. Până am văzut, pe sub el, firele aparatelor care te țineau în viață. Am rugat-o pe doamna asistentă să-l dea la o parte. Eu n-am avut putere. Și încă nu am crezut că nu mai ești. 

Știu că ai suferit. Și încă mă simt vinovată pentru asta. Că poate aș fi putut face mai mult, mai bine, mai din timp. Și încă încerc să aflu dacă e așa. Revin cu vești, promit!

Am mers singură să te recunosc la morga. Și tot nu am crezut că nu mai ești, deși i-am spus domnului de acolo „da, e mamica mea”.         

Și încă nu cred. 

M-ai învățat să fac prăjituri, să gătesc, să iubesc și să spun „Te iubesc”, să lupt pentru ce îmi doresc, să fiu independentă, să am curaj, să fiu stăpână pe mine, dar nu m-ai învățat cum să fac toate astea fără să ți le povestesc.  Sau fără să mă îmbrățișezi și să faci tot răul să dispară. 

Îmi este dor de tine. Și e din ce în ce mai mare. Îmi place să cred că ești mândră de mine, de omul care sunt și care mă străduiesc să fiu, pentru tine. Îmi place să cred și că mă vezi, că mă asculți și că îi vorbești lui Doamne - Doamne despre mine și tati. Sau despre Dani, Geo, Mihaela, Cristi și toți prietenii mei pe care de abia așteptai să îi vezi.       

 Te iubim, mami! Sper că ești bine! Mie, aici, îmi este tare dor de tine!