Am scris rândurile de mai jos oarecum impersonal, pentru că sunt despre el, nu despre mine, pentru că aș vrea ca cei care l-au cunoscut, citind aceste rânduri să se lase purtați de propriile amintiri ale unor momente trăite alături de tatăl meu.

Le-am scris cu gândul la ce a dăruit el lumii (tuturor celor care l-au cunoscut, nu doar mie) prin ceea ce a fost.

Dr Șușman Iosif – 10 martie 1940 – 18 ianuarie 2021

S-a născut pe plaiuri bănățene, la Bocșa Vasiova, la aproximativ 70 de km de Lugoj, într-o duminică, în vremuri de început de război. A urmat școala primară și liceul la Bocșa, facultatea de medicină la Cluj, a profesat ca medic generalist și ulterior pediatru în Colonești (Bacău), Alba Iulia, Zalău. A părăsit această lume într-o noapte de iarnă, într-o cameră de spital, a doua lui casă prin natura meseriei, dar în calitate de pacient.

Între cele două momente de hotar, a fost, înainte de toate, OM - fiu, prieten, iubit, soț, tată, bunic, străbunic.

Dar cum să cuprinzi în doar câteva rânduri viața unui OM plin de viață?

Poate încercând să ne amintim ce iubea, ce îl definea, ce ne-a învățat, dincolo de cuvinte sau lecții, prin puterea exemplului.

Iubea natura și animalele - mai ales câinii, dar și pescuitul și vânătoarea (practicată cu respect față de natură, de multe ori însoțit de familie sau prieteni).

Pe jos sau pe roți, era mare amator de drumeții și excursii, îi plăcea să exploreze, dar și să se întâlnească cu prietenii la o poveste cu tâlc.

Iubea poezia. Poezia în grai bănățean, poezia lui Coșbuc, a lui Goga, poezia lui Eminescu sau a lui Nichita. Ori de câte ori avea ocazia asculta cu mare plăcere Mistrețul cu colți de argint, a lui Ștefan Augustin Doinaș, în interpretarea lui Mihail Stan. Încă de când cele două fiice abia deprinseseră rostul alfabetului, organiza în familie seri de poezie, atât de lectură și interpretare, cât și de compoziție, cu rimă dată, dezvoltându-le astfel și lor dragostea pentru literatură și creație. Îi plăcea să interpreteze cu intonație și poezii și povești, reușind să stârnească emoții puternice celor care îl ascultau, încât nepoții ajungeau să plângă de mila lupului din Capra cu trei iezi, la finalul poveștii.

Iubea muzica – jazzul, romanțele, muzica populară autentică, dar și muzica clasică; în adolescență a cântat la acordeon. Îi plăcea să fredoneze când meșterea ceva prin curte sau grădină. Sau să cânte diverse melodii împreună cu nepoții când îi plimba cu mașina.

Îi plăcea mult să conducă mașina. Era un șofer foarte bun, calculat și calm, șofatul era pentru el un prilej de relaxare, ca și înotul. Era fericit că depășise un milion de km la volan.

Avea un simț al umorului subtil și rafinat, știind să facă haz atât de situații, cât și de sine însuși. În prezența lui nu puteai rămâne supărat. Carismatic, sursă de inspirație pentru caricaturiști, în studenție se prezenta ”nepotul lui Birlic”, reușind cu ușurință să creeze o atmosferă familială și prietenească. Era născut în aceeași zi cu Chuck Norris, lucru descoperit târziu, după 1989, dar care îl făcea mereu să zâmbească.

Iubea învățătura, era mereu însetat de cunoaștere, dornic de a se pune la curent cu ultimele noutăți în domeniile care îl interesau, profesional sau personal. Era un foarte bun observator, observa și memora detalii foarte fine, se informa din mai multe surse și mereu trecea informațiile printr-un filtru critic, construit cu discernământ și consolidat prin multe și variate experiențe personale.

Fie că își exercita profesia de medic (generalist, pediatru sau specialist în acupunctură), că meșterea ceva util pe lângă casă, ori că pregătea ceva bun la bucătărie (făcea cele mai bune șnițele din lume, iar grătarul în aer liber îi ieșea nemaipomenit), făcea totul cu dedicare, cu simț de răspundere, cu măiestrie. Nu întâmplător, prietenii apropiați îi spuneau Maestrul.

Iubea viața, pacea, liniștea, echilibrul. Știa să asculte cu atenție pe oricine și să ajute necondiționat. Avea întotdeauna o vorbă bună și înțeleaptă la îndemână. Era foarte empatic cu pacienții, mereu i-a primit și i-a tratat cu căldură, indiferent de vârsta și circumstanțele lor. Nu a refuzat niciodată pe nimeni pentru consultații sau tratament - chiar dacă era acasă, în timpul liber. Nu degeaba îl numeau toți ”domnul doctor al nostru”. 

Primăria comunei Agrij (Sălaj), locul nașterii soției sale, unde familia s-a stabilit definitiv din anul 1985, i-a acordat în anul 2012 titlul de Cetățean de Onoare, pentru tot ce a făcut în sprijinul comunității.

Hombre, așa cum i se spunea în familie odată cu dobândirea statutului de socru și bunic, a fost în primul rând OM, un om care trăia (în) prezent fiecare moment, care știa să bucure și să se bucure de orice și cu oricine. 

Ce rămâne în urma unui OM după 80 de ani?

Rămâne tot ce am învățat de la el și ne străduim să transmitem mai departe noi, cei care am avut privilegiul de a-i fi aproape câtva, cândva. 

Și pentru mine un dor imens dar și sentimentul că atunci când îi caut privirea să văd dacă aprobă ceea ce fac, căldura zâmbetului lui e o prezență încă reală, aducătoare de liniște și echilibru.