Bunicul meu a plecat dintre noi mult prea devreme, dar va rămâne întotdeauna o prezență luminoasă în mintea mea. E cel care mă conducea la școală în fiecare zi, cel care mă învăța să merg pe bicicletă și să îmi construiesc arc și săgeți din ramurile arborilor din grădină. Am doar amintiri calde despre un om care și-a dorit tot binele pentru mine. 

A fost o persoană cinstită, dispusă să facă sacrificii pentru principii și familie. Când a descoperit ilegalități la slujbă nu s-a temut să le aducă la lumină, chiar dacă știa că își poate pierde postul. La bătrânețe, deși s-ar fi putut bucura de timp liber, el s-a angajat din nou pentru ca să ne putem întreține mai bine, iar mie să nu îmi lipsească nimic. 

Iubea să îngrijească frumoasa lui grădină, în care ne strângeam cu toții de sărbători și în care am petrecut timpul citind în multe zile de vară. Chiar și acum, peste 30 de ani, momentele acelea sunt idealul meu de liniște sufletească.

Și-ar fi dorit foarte mult să mai rămână alături de noi și în mod special să mă vadă student la București. Înainte să moară i-a lăsat bunicii o scrisoare de despărțire pe care o citim emoționați în amintirea lui. Bunicului nu i-a fost ușor să vorbească despre iubire și emoții, dar în scrisoarea aceea a rugat-o pe bunica să vândă pământul din fața casei dacă vor avea nevoie de bani, pentru ca eu să fac facultatea pe care mi-o doream la București. Iar asta a fost probabil cea mai frumoasă declarație de iubire pe care putea să mi-o facă.

Îi mulțumesc mult pentru tot ce m-a învățat și pentru copilăria mea fericită.