Pe bunicul Iosif nu l-am cunoscut nici măcar o clipă. A plecat dintre noi prea devreme, la 57 de ani, mult înainte ca părinții mei să devină părinți.

L-am cunoscut pentru că la finalul rugăciunii pe care bunica Olivia ne-a învățat să o spunem de mici adăugam: Doamne, odihnește-te-l în pace pe bunicul. Așa am înțeles că bunicul nu mai este. Și că nu va fi niciodată.

L-am cunoscut mult mai târziu prin poveștile din familie. Și prin dosarul de la CNSAS, din arhivele securității, pe care l-am citit printre lacrimi și praf. Foarte mult praf ascuns în acele file, de parcă particulele voiau să facă să dispară numele celor care l-au trădat, deși îi erau prieteni. A fost dureros să îi cunosc întreaga poveste, fusese urmărit și torturat de securitate pentru că nu voia să renunțe să mai fie preot greco-catolic. Pentru că refuzase să semneze, cum se spunea pe atunci.

Dar povestea bunicului Iosif este despre demnitate și bunătate. Și o coloană vertebrală perfect verticală, cu prețul vieții.

De la bunica Olivia mi-am luat rămas bun într-o după-masă însorită din luna decembrie. Am sunat-o de la Roma și mi-a spus multe lucruri. Și-a luat rămas bun. Dar nu știam în acel moment, aveam să aflu puțin mai târziu că își luase rămas-bun de la mine. Mi-a spus că mă iubește și că își cere iertare dacă mi-a greșit cu ceva. Peste câteva ore s-a dus brusc, plină de viață, la scurt timp după petrecerea de 85 de ani, în mijlocul nostru. E atât de vie și ireală amintirea vorbind cu ea la telefon, sunt atât de vii cuvintele ei și astăzi. Așa o păstrez în suflet, cu liniștea că ne-am luat rămas bun.

Și rugăciunea mea preferată pentru ei, cei care nu mai sunt, și sunt mulți: “Odihna cea veșnică dă-le-o lor, Doamne, și lumina cea fără de sfârșit să le strălucească lor. Să se odihnească în pace. Amin”.