La 22 Martie 1955 se năștea în comuna Cozmești, pe dealuri unde soarele bate puternic strugurii și vinul moldovenesc este cel mai ghiurghiuliu, Lina Baltag. Când am văzut prima dată buletinul ei am rămas confuză. Acolo scria Lina Huzum, pe numele de căsătorită. Însă rar am auzit-o strigată pe acest nume. Poate de către cunoscuții de la Iași care nu îi știau povestea : Lina s-a născut mai bolăvicioasă din fire, încă de la naștere. În popor se zice că se pot vindeca boli și poate crește șansa de supraviețuire dacă copilul este dat temporar unei alte familii și rebotezat. Așa a primit ea, de la noua familie, prenumele de Viruța, singurul cu care o vor striga toți cei apropiați.

Viruța, copilul cel mare al casei a simțit mereu că poartă responsabilitatea ajutorării fraților ei. Avea talentul de a îi stimula pe alții să facă ce își doresc, când le lipsea imboldul. Ei, ea era cea care împingea, trăgea, apostrofa dacă nu te țineai de drum. Educatoare în fire, prin vocație și meserie. Visase să fie avocată. Căpăta patos atunci când povestea despre visul ei de a sta în instanță ca să pledeze pentru o cauza sau alta, pentru un caz sau altul. Dar nu i-au acceptat dosarul. Nu era ceea ce cereau comuniștii pe atunci, iar ea nu a putut să învețe la examenul despre socialism. Nu partidul îi era ei dușman, ea se războia cu omul mișel și mincinos. Nu suporta să știe o nedreptate și să nu i-o rostească în față celui care a înfăptuit-o, așa că nu prea avea cum să fie promovată într-un domeniu unde a trece cu vederea și a ține cu oamenii de la putere era fundamental.

Ambiția însă i s-a transferat în cariera de învățătoare. Țintea mereu sus și nu accepta ca ceea ce face să nu fie foarte bun sau excelent. Avea simțul responsabilității actului educativ pe care îl desfășura zilnic cu generații întregi de copii. Îi urmărea și după ce treceau la celelalte cicluri. Și se lupta pentru copiii ei, dacă era nevoie, cu oricine. Am întâlniti puțini profesori care să aibă structura ei pedagogică, referințele psihologice concrete și argumentate coerent mereu, chiar și în contexte haotice de schimbări repetate în educație. Ea păstra esența și de la ea construia. Și cred că asta o definea: îți găsea filonul de aur și ți-l punea în față ca tu să capeți un îndrumar.

Când am născut-o pe nepoțica ei, mi-a adus un buchet mare de flori albe. Nici nu se vedea de el, iar gestul a fost impresionant și pentru că era extrem de emoționată. Ea, atât de compusă, de obicei. Ele două s-au legat tare și simțeam că recuperează prin nepoată îmbrățișări și pupici pe care nu a mai apucat sau a uitat să dea propriilor copii, pentru că pe atunci era ocupată să "răzbată". Amintirea cea mai dulce despre fiul ei mi-o povestea din când în când: se întorcea la Cozmești, de la Iași, la sfârșit de săptămână. Avea copil mic și îl lăsase la bunici, pentru că le era greu să stea toți împreună într-o cameră. Era iarnă cu zăpadă multă și așternută pufos, iar pașii îi scărțâiau la fiecare mișcare. Se gândea aiurea, la ale ei, când în

depărtare apare un omuleț îmbrăcat într-un cojoc de-al altui verișor, mult prea mare pentru înalțimea lui. Stătea și privea în zare. Știa că de acolo trebuie să vină mama lui. Când a zărit-o, a întins brațele și a început să strige "Mama! Mama!" împleticindu-se în cojocul mare. Ar fi vrut să picteze un tablou cu scena dintre ei doi, dar sigur nu ar fi putut reda bucuria băiețelului care își primea mama înapoi sau "glasul lui care m-a uns pe suflet".

S-a dus. Brusc. Pe 24 mai 2012, într-un accident de mașină amețitor de distrugător. A lăsat însă o moștenire profundă, prin copii ei, prin frații ei, prin nepoții ei, prin școlarii ei.