Avem nevoie de ajutorul tău pentru a duce poveștile mai departe. DONEAZĂ!

Titi Vârlan

1947 - 2012
Parcul București
Titi Vârlan

Titi, deși pe certificat avea numele tatălui său Constantin, era primul băiat dintre cei 4 copii ai familiei Vârlan. Născuți toți la Buhuși, după războiul mondial, au știut ce este foametea, munca de mic, dar și joaca în picioarele goale prin colbul puternic și sănătos, dintr-un oraș care încă nu semăna a oraș. Mama lui a murit foarte tânără și s-au crescut unii pe alții. Magiunul pe mămăligă fiind cea mai delicioasă masă de care ne povestea când eram micuțe - noi, cele două prințese ale lui.

Frica de a nu rămâne fără mâncare îl va urmări toată viața. Când lua salariul se ducea a doua zi și cumpăra mâncare de umple frigiderul "ca să fie!" "ca să avem", deși asta însemna să nu mai aibă o lețcaie în buzunar și pentru altele. Dar se întorcea către mama și îi cerea ei, iar ea "măi, omule, nu mai cheltui atâta pe mâncare!". Pe atunci nici nu mă întrebam de unde aduce mâncarea. Eram copil și, ce era în jurul meu, era un dat. Dar el umbla pe la oameni prin oraș, pe la țară, pentru tot ce puneam noi pe masă. Căci pe atunci nu se găseau ușor de niciunele! Se dădea peste cap pentru a nu ne lipsi.

A făcut școală atât cât era necesar pentru a se încadra la muncă și să înceapă să aducă bani în casă. Fiecare dintre copii s-a întreținut singur, nu prea exista altă variantă în acele vremuri, însă vorbea cu nostalgie despre trenurile în care se urca ca să ajungă la combinat cu noaptea în cap, atunci când tinerețea îmbia mai mult la distracție și nu la treabă. Aveam în casă un teanc mare de poze, adunate de mama și tata de prin tinerețile lor, pe care le luam una câte una și le analizam an de an. Le știam pe toate, și în ce ordine să le așez, de unde sau cum, dar niciodată nu m-am plictisit să îi văd pe părinții mei în viața lor, în gesturile suprinse de camera foto și alături de oameni cărora le-au vorbit, cu care s-au simțit bine. Le analizam trasăturile de tinerei, de părinți tineri, de cum eu nu îi mai văzusem sau îmi aminteam. Titi și Coca, tata și mama. Titi, născut primăvara în ziua de 2 mai 1947, era măsliniu la piele, cu ochii mari și părul precum pana corbului. Alain Delon îi ziceam eu, pentru că tare îi semăna! Dar el aducea cu mama lui, mi-au zis. Bunica Natalița fusese frumoasă și slăbuță, cu pielea prinsă de un soare veșnic. Tânărul Titi era mereu cu câte o ceată de tineri la munte, la mare sau pe marginea vreunui lac. Era vesel în poze. Era vesel cu noi când nu era obosit de cele 3 schimburi de la fabrica de postav Buhuși sau după ce echipa Steaua juca. Aveam fanioane prin casă ale echipei favorite și, prin el, deveniserăm toți steliști de gardă veche. Povestea pe patul de spital, târziu când deja și eu aveam o familie cu copil, și l-am adus la operație de triplu bypass la inimă, cum a avut el bilete la meciul cel mai grozav din lume, meciul Stelei cu Barcelona. Doar că nu a avut bani să se ducă până acolo. El spunea că nu a vrut el să meargă, dar eu eu știu că nu era simplu să ieși din țară pe vremea comunismului și nici bani nu avea. Însă doar povestea îl lumina și îi dădea importanță.

Mă ducea la grădiniță pe bicicletă, mă lua tot el atunci când știrile la radio prezentau fluxul apelor Dunării și mă adormea ținându-mă sub brațul lui drept, la fel cum va face și cu nepoțica lui Miruna, iubirea vieții lui. A fost cel care a chiuit când a aflat că va avea o nepoțică. Bunicul meu îmi povestea că se agita prin curte cu telefonul în mână și ținea să îi anunțe pe toți. Erau la poartă și el l-a anunțat că are tot fată. A lui toată. Mai ales că e fetiță, pentru că așa putea să o iubească cel mai ușor, fiind obișnuit după două fete ale lui. Când am ajuns de la maternitate acasă s-a înființat la ușă, la miez de noapte, cu o geantă enormă cu mâncare, ca să avem tot ce trebuie, să ne fie bine. Mie și Ei. A dormit pe jos în noaptea aceea. Nu aveam prea multe prin casă, dar s-a întins pe jos după un drum lung și greu, numai ca să ne vadă și să ne ocrotească.

A murit după ce am vorbit cu el la telefon, la câteva minute. Un accident de mașină în ziua de 24 mai 2012 și bunicul, Babu, s-a dus împreună cu nepoțica lui. Titi Vârlan căruia îi plăcea enorm să facă suprize, a fost el însuți surprins de viață și oameni. A rămas iubirea lui pentru fetele lui, prin care ne-a dat tăria cu care am luptat toate pentru a trăi cu durerea pierderilor și a aduce alte generații de nepoți cărora le povestim despre Babu și zicerile lui celebre printre noi.

Tati, să nu fii supărat! Știm că tot ce ai făcut a fost din iubire. Mulțumim.

Plantat cu dor în amintire de către ana maria huzum.

Trimite un comentariu

Suntem suma experiențelor și oamenilor care ne-au modelat. Dacă acest om ți-a fost și ție drag, cititorule, poți oricând să adaugi o poveste, care să-i completeze amintirea. Îți mulțumim!

Comentarii

zi de bine

În Lugoj, București, Constanța și Oradea am făcut patru parcuri, cu câte 100 de arbori. Fiecare copac plantat în memoria celui pierdut are un cod QR care, scanat, duce spre o poveste. Povestea omului pe care îl onorezi în acest fel.