​​"- Îmi dai un pupic?

- ....

- Hai și dă mamei un pupic, Miruca! - Mhwua mhwua!

- Ah, ce gustoși sunt!

După 5 minute.

- Îmi mai dai un pupic?....”

Și nesătulă am rămas de pupicii ei.

Îi cerșeam ca un câine lihnit după un os. Pielea ei de pufoșenie a mea, gurița care scăpa "Mama, mama, mamaaa!" în timp ce se prindea de pantalonii mei și cu ochișorii râzători mă voia aproape. Omușorul meu mic cu fund de furnică și mers de albinuță, îmi era atât de dragă că nu gaseam stare până nu o strângeam toată lângă suflet!

Am inceput sa ne batem cu nasurile de cand era mică. Erau dueluri de conectare fără pupici, ci ca să ne vedem milimetric și să-i spun "Te iubesc", altfel decât prin cuvinte. Ne încrucișam nasurile și le ciocneam râzând, privindu-ne în ochi. Era așa o fericire să ne lipim frunțile, să ne strâmbăm nasurile una de alta și să râdem! Mai ales când mă alerga prin pat după băiță, când nu voia nici ștearsă și nici îmbrăcată, ci hârjoneală plină de dragoste. Se întocea cu fundul în sus și în 4 labuțe fuguța în capul patului și își întorcea privirea să vadă dacă o ajung. Mă prefăceam că-mi trebuie mult timp și spațiu ca să o ajung din urmă și eram o supărată foc de veselă, cu gura până la urechi de supărare, și-i spuneam:

- "Tu-s papucii tăi de fetiță dulce ... unde fugi de mine .... vinnnn' la mama sa te smotocesc ..."

și Miruca râdea, lipită de capul patului. Bătea din palme și ar mai fi vrut ea să fugă undeva, dar nu mai avea unde și cu cât mă apropiam mai mult, cu atât se agita mai tare într-un loc sigur ca să scape. Iar eu o trăgeam de picioare, spre mine, si cădea pe spate chicotind în continuu. Așa pe spate cum era, râdea cu toată ființa și eu mă apropiam de nasul ei cu îndemnul

- "Hai să ne batem în săbii! Să vezi ce-ți face mama!" Și începea duelul nostru cu nasurile. Când a mai crescut, venea singură lângă mine și se așeza aproape de fața mea pentru un duel vesel "Dă, năsucul, să ți-l pap!" și venea singură la păpat.

Cât timp te voi iubi, fetița mea dulce ca nimeni alta?

Nu există timp acum între noi. S-a evaporat în gaura neagră a morții tale și în doliul meu lung și apăsător. După un deceniu și încă mai tânjesc să mă prinzi de pantaloni în timp ce pregătesc de mâncare sau când trebăluiesc prin casă, iar eu să mă uit de-a lungul piciorului meu la tine, balansându-te nesigură pe picioruțele tale micuțe, dar cu gurița întinsă de la un capăt la celălalt de bucurie și cerându-mi toată iubirea. Mai ții minte, îți spuneam "Văsălie", iar tu aveai un râset care stârnea atâta fericire!

Miruna sau Miruca sau Miru s-a născut în 29 Septembrie 2009, când soarele era încă blând, iar căldura lui pătrundea încă prin ferestrele mari ale maternității din Iași. Nu știam că îmi va fi atât de greu fizic, mai ales că m-am chinuit cu diverse probleme ale alăptării încă de a doua zi și am continuat încă vreo 5 luni cu dureri. Ea însă a așteptat calmă. Era liniștită și îmi încăpea toată în brațe, ba chiar le extra umplea. Soacra mea îi spunea "șerif", pentru ca nu a fost un bebe tocmai mic. Printre filoane de suferințe fizice, zilele acelea au adus multă pace în noi. Miru a adus împlinire și senzația de bunăstare pentru toți. Eram, în sfârșit mulțumiți cu tot ce aveam.

Se rostogolea alintăcioasă pe covorul din sufragerie, răspândind în jurul ei jucăriile cu care se împrietenise cel mai bine, apoi aranja pătuțul tigrușorului în coșul de lemn de mango luat de noi pentru un cu totul alt scop. Venea și ne lua mână pentru a legăna coșul. Ea avea treabă multă și cu alte jucării, așa că noi eram legănătorii oficiali. I se auzeau tălpițele mici printre scârțâielile parchetului, așa că știam mereu pe unde este. Dar, cel mai mult, era exact lângă mine. Lua câte o oală sau un bol din bucătărie și îl umplea cu lucrurile ei, după care muta cartierul general lângă piciorul meu. Am legat capetele unei eșarfe mari și rezistente, am strâns bine nodurile și mi-am pus-o pe diagonală, astfel încât să o țin în brațe și să am mâinile libere pentru treburi, iar ea să stea comod lângă pieptul meu. Își punea degețelul în guriță, după ce păpa și lăsa capul peste clavicula mea, cu cealaltă mânuță își trecea degețelele peste mine și mă mângăia cât să mă alinte și să adoarmă. Zile pașnice. Zile calde. Zile în care parcă îmi transfera dintr-un trup mititel cel mai imens bine de care am avut parte.

S-a băgat în pat fugind grăbită. Afară era beznă pâclă, iar perdeaua nu oferea nicio barieră. Tuna și fulgera, cum nu mai văzusem de mult. Ea nu văzuse niciodată. Avea ochii mari, de un albastru tulbure în semi-întunericul camerei, iar buclele mari le îndepărta cu dosul mânuței, când îi ajungeau peste față și o deranjau la a vedea pe mama sau la a vorbi.

" - Fig! Fig, mama! Mama, fig!" cu nasucul scos de sub plapumă și ochii pe mine, prinsă ca o lipitoare de mine. Atunci, era mai mult curioasă. Ce explicații îi dau pentru lumina care venea în unde electrice de afară? Cum de trosnea de se zguduia sunetul, din colț în colț, în casă? Era caldă, plăpândă, mirată, dornică de a ști, fremătând. Era lângă mine. Copila mea.

Frig sau frică. Probabil le-a simțit pe amândouă la accident. O aud și acum cum mă caută și mă cheamă, iar eu nu am fost lângă ea să îi spun că o iubesc. Iubirea asta ar fi trebui să o țină în viață. Dar eu eram la serviciu, ea cu bunicii se întorcea de la țară, de Înălțare. 24 mai 2012 a lansat în viața celor care am rămas după ei, o bombă mai puternică decât cele de la Hiroshima și Nagasaki. Miruna mea a murit atunci, împreună cu bunicii ei, într-un accident de mașină. Și nimic nu a mai fost la fel. Nici parchetul, nici pereții plini de pozele ei, nici elefantul Cici sau cipicii ei la care mă uitam cu jind și jale, nici Aki nu mai era - cățelul de pluș căpătat în Vamă. Un nimic mai puternic și mai sfâșietor decât viața din noi, zdrobită.

Iubito, cât pământ i-acuma între noi

Și te hrănește doar cu ploi

Iubito, hai și numără să nu mai iasă doi Tu, pe-o colină, ei vioi.

Iubito, de ce în noapte ai făcut tu primul pas?! Și ai lăsat o viață fără glas?

Eu, pribegind prin anotimpuri, de pripas.